Am aflat de la Paul Evdokimov că „icoana este postirea ochilor”. Dar sensul împlinit al acestor cuvinte l-am descoperit abia recent, în muzeul sătesc din Borza, județul Sălaj, unde, înconjurat de sute de icoane, ochii nu mi-au mai rezistat privind și s-au întors închiși spre inimă cerșind ajutor, într-un fel anume, ascetic. Acolo, în tăcerea și în ritmul lucrării ei, inima mi-a răspuns, într-un mod neștiut de mine până atunci. Și totul semăna cu o rugăciune. Iar sala aceea cu sute de icoane părea o imensă biserică cu ușa deschisă spre cer.
Așa am trăit eu un moment de neasemuită bucurie, într-o școală veche din Borza, comuna Creaca, județul Sălaj, unde ajunseserăm după o zi lungă de alergare. În pragul clădirii, ne aștepta domnul învățător Traian Ience, datorită căruia, ea, școala satului, ridicată între 1935 şi 1939, după patru ani de inactivitate, s-a deschis deopotrivă către sat, primindu-și cei câțiva elevi care o mai frecventează, și către lume, prin muzeul organizat în incinta ei.
Satul din școală
Borza, satul în care mai trăiesc doar vreo 200 de locuitori, a intrat într-un circuit turistic internațional datorită învățătorului Traian Ience, care „l-a adunat” din împrăștierile sale, cu trecut și istorie, cu cer și Dumnezeu, în două săli de clasă și-ntr-un hol, resuscitându-i ființa. Apoi, pictorul iconar Ioan Cozma, din Cluj, om al satului, „i-a ridicat” în centru Biserica, i-a „adus” cerul, cu Dumnezeu, cu sfinții și cu îngerii lui veșnicind în 200 de icoane pe sticlă, câte una parcă pentru fiecare suflet din Borza, realizate și donate de iscusitul meșter, membru al Academiei de Arte Tradiționale din România, pentru ca și el, satul, să se înveșnicească.
„Sunt în Borza de mai bine de două decenii. După o întrerupere de patru ani, imediat după Revoluție, eu am reînființat, în 1993, școala aceasta, în care astăzi mai învață 10 elevi din trei sate, și vreo 10-12 copii de grădiniță. Întotdeauna mi-au plăcut lucrurile vechi. Când am văzut cum sunt aruncate de prin gospodării, m-am hotărât să le strâng și să organizez un muzeu în școală. Totul a început în urmă cu vreo patru ani. Inițial, am folosit obiectele ca decor la serbări, unde organizam șezători. Apoi au început oamenii să-mi aducă singuri vechiturile de prin gospodăriile lor. După aceea, am deschis colaborarea cu pictorul Ioan Cozma, fiu al satului, care ne-a donat la început 90 de icoane pe sticlă, apoi restul până la 200, câte sunt în prezent. De toate, în muzeu există peste 1.000 de obiecte: icoane, ceramică, îmbrăcăminte, obiecte casnice, monede, bancnote, medalii, fotografii vechi, inventar agricol și școlar, fierărie etc. Fiecare are o poveste, spune ceva, transmite ceva. Când avem vizitatori în grupuri, chem câteva femei care torc, cos, țes, astfel încât cei care privesc aceste unelte să înțeleagă la ce au fost ele folosite. Astfel, muzeul devine ceva viu. Avem și o colecție de fotografii adunate de la oamenii din sat, în mare parte de Camelia Cozma, colega mea. Ele îi prezintă pe locuitorii satului din diferite perioade. O memorie a localității în chipuri! Sunt imagini și de nuntă, și de înmormântare, și de la șezători, care vorbesc despre momentele fundamentale ale vieții comunității noastre. Expunem și inventar școlar, un clopoțel pe care scrie «Paris», un dulap de la începutul școlii. Eu iubesc toate aceste obiecte, dar mă simt într-un fel mai legat de un rășchitor care a fost al mamei mele, moștenit de la bunica. Are în jur de 100 de ani”, ne spune domnul învățător Traian Ience.
Viață și sens
Mă plimb printre exponate ca pe ulițele satului. Privesc sutele de icoane până nu mai pot și închid ochii, trezindu-mă călător prin inimă. Acolo, în tăcerea și în ritmul lucrării ei, am descoperit eu ceva ce semăna cu un fel de rugăciune într-o imensă biserică în care venise Dumnezeu și sfinții cerurilor pictați de domnul Cozma. Și am tăcut. Căci nu știam ce să fac cu liniștea ce se așternuse deodată peste gândurile mele.
`Dumnezeirea îmi demonstrează că este alături permanent de mine”, declara unui confrate jurnalist domnul Ioan Cozma, cu ceva vreme în urmă, conștient că prin actul său de donație a dat „viață și sens” satului natal.
Deși nu l-am întâlnit, mărturisirea domniei sale m-a atins și pe mine, căci și eu sunt bucată de țărână de pe o uliță de sat.
Aș fi vrut să închei într-un alt fel acest reportaj, dar nu pot, căci mult mai convingătoare sunt experiențele religioase ale meșterului iconar, relatate cu smerenie aceluiași confrare jurnalist Sorin Grecu. Ele vorbesc despre felul în care, într-adevăr, uneori, dumnezeirea te poate atinge, își poate pune gândul în lucrarea minții și a mâinilor, transformându-te într-un purtător de veșnicie. În 1994, meșterul muncise mult la o icoană care o reprezenta pe Fecioara Maria, Pruncul și pe Sfântul Gheorghe. Noaptea, în somn, i s-a arătat Însuși Mântuitorul Hristos cu un tablou în mâini, pe care i l-a pus pe masă, după care S-a retras în tăcere. A doua zi, artistul, amintindu-și conținutul tabloului, a adăugat cele trei stele care lipseau picturii sale, pe care Iisus i le arătase în vis. Fără acest simbol al Trinității, icoana la care lucra nu putea să fie corectă din punct de vedere canonic. Apoi, zece ani mai târziu, în timp ce muncea în atelier la „Judecata de apoi”, frig fiind, a mai pus câteva lemne pe foc. Și, în flăcări, a descoperit chipul Maicii Domnului, întruchipat în stilul sculpturilor maramureșene. Uimit, a privit focul până s-a stins, înțelegând că „trăirea profundă și truda mea atât de îndelungată la icoane nu au fost în zadar, și în acest mod Dumnezeu îmi demonstrează că e alături permanent de mine”, recunoștea artistul, ai cărui ochi postitori și mâini lucrătoare zidesc veșnicia în icoane.
