Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Acasă, adică pretutindeni

Acasă, adică pretutindeni

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 30 August 2019

M-am născut într-o lume învățată cu drumurile scurte: până la câmp și îndărăt, iar la urmă de tot, până la cimitir și atât!

Am învățat, încă de copil, să fac din toate aceste drumuri scurte un drum lung, pe care mi-am trimis viața să atingă marginile pământului, ceea ce ea a și făcut de nenumărate ori, având însă grijă să vină, de fiecare dată,
înapoi.

La început, n-am băgat de seamă. Abia mai încolo, când eram în floarea vârstei, în floarea albă a vârstei, mai precis, am descoperit uimit că satul în care văzusem lumina zilei, lumea aia măruntă în care oamenii se îndepărtau doar cu câteva bătăi de inimă de casă, se ținea peste tot prin lume după mine.

Prin toate locurile unde am ajuns, am dat cu ochii fie de oameni, fie de întâmplări din lumea copilăriei mele.

Bunăoară, în Nepal, la poalele Everestului, am găsit un drum de munte năpădit de pelin. De pelinul de acasă vreau să spun. Am rupt câteva fire și nările mi s-au umplut de dulceața amară a șesului unde mi-am petrecut copilăria.

În Arabia Saudită, am întâlnit, într-un muzeu etnografic, cuptorul de pământ în care cocea mama pâine. Cam tot ce se găsea prin gospodăria noastră se găsea și acolo: oale de pământ, furcă de tors lâna, putinei de bătut laptele! Venise oare Arabia Saudită pe furiș și le șterpelise din casa noastră?

În Cuba, am văzut un om la arat pe câmp, despre care puteam să jur că este bunicul. Până și calul ce trăgea plugul era leit calul bunicului. Ca să nu mai vorbesc de plug. Sau de cerul de deasupra câmpului. A trebuit să se însereze și să răsară Carul Mare ca să pot constata că e vorba de același cer de acasă.

Peste tot, dar peste tot pe unde am umblat, mi-a ieșit satul natal în cale. Chiar și la New York, care este o lume din altă lume, mi s-a arătat. Sub formă de iarbă verde și picături de ploaie. Doar că mă uitam la ele de la etajul 30, nu de la înălțimea unei case scunde de țară. Ploua însă la fel. Și la fel se înviora și iarba din Central Park în fața ploii.

Dacă e să mă gândesc la oamenii care-mi locuiesc amintirile, pot spune că le-am auzit râsul pretutindeni. Chiar dacă ei se făceau că nu mă cunosc, eu știam că sunt oameni de la mine din sat. Fiindcă asta este marea ciudățenie a lumii mici de acasă: împrumută lumea cea mare cu chipurile oamenilor ei!

Sau te pomenești că sunt una și aceeași lume?!

Judecând după palmele crăpate ale oamenilor și după lacrimile din ochii multora dintre ei, n-am nici o îndoială că pământul acesta ce ne rabdă pe toți este chiar satul meu natal. Doar că nițel mai mare. Și, de multe ori, la fel de trist și de albit pe la tâmple ca mine!