Aduceri aminte la Ziua Culturii Naționale

Ziua Culturii Naționale este prilej de celebrare a patrimoniului valorilor românești. Nu doar în această zi, dar mai cu seamă în 15 ianuarie sunt necesare afirmarea, evidențierea și punerea în lumină a personalităților prin care cultura națională a avut sclipiri asemenea diamantului în reflecția soarelui...

Vorbim despre oameni care au prețuit valorile neamului și au născut ei înșiși valori, despre cei care au fost în timpul vieții un trup pentru gândul neamului românesc.

În ce măsură poate contribui un om la cultura unui neam prin ceea ce împlinește în viața sa?

În măsura în care dăruiește, pune suflet, este consacrat semenilor și are sentimente nobile. Fiecare dintre noi, oricât de neînsemnat ar părea, poate aduce o anumită contribuție.

Anumite cazuri din istorie sunt excepționale. Nu vorbim doar despre acelea, ci ne referim la faptul că cineva inspirat spunea: tot românul e poet, adică tot românul are o vorbă înțeleaptă, când o pregătește, o trăiește. De aceea, cred că este foarte important să privim la ce este luminos din viața oricărui om. Consider că această înțelepciune românească își are chintesența în credința neclintită a poporului, cel cu atâtea greutăți și lipsuri, dar cu nădejde și speranță...

Trăim într‑o vreme în care în general părerile pozitive sunt îndreptate către sine și mai puțin către alții. Privirea sau vederea în lumină este o posibilitate de a căuta ce este bun și folositor în viața fiecăruia, în special a altora.

Descoperim în cărțile filocalice cuvintele înțelepte ale Părinților Bisericii, care dezvoltă această latură de a revela ce este important și pozitiv din viața oamenilor.

Unii oameni luminoși rămân în memoria familiei lor, a generației care urmează după ei, în cercul restrâns al familiei, dar și în memoria unei zone în care au trăit, ori în memoria neamului.

Ziua Culturii Naționale nu a fost aleasă întâmplător, ci în aducerea aminte a cuvintelor poetului Mihail Eminescu, care a promovat și creat adevărate valori spirituale.

Despre Eminescu doresc să afirm că sărbătorile care‑i sunt închinate, la jumătatea lunii ianuarie, sau în luna iunie, ori cu alte prilejuri, sunt importante.

Pomenirea lui Eminescu, comemorarea nașterii ori a trecerii lui din această lume, cinstirea operei sale, a ceea ce a reprezentat și reprezintă pentru istorie și cultură sunt datoria românilor. Pomenirea înaintașilor reprezintă recunoștința pe care le‑o oferim pentru întreaga lor viață.

Este importantă atitudinea pe care se cuvine să o avem cu prilejul acestor evenimente. Fără a exclude alte instituții, Biserica este implicată în mod special în organizarea evenimentelor și mai ales a slujbelor, care sunt cele mai importante pentru un cărturar, erou, om obișnuit. Dincolo de hotarele țării se întâmplă același lucru. Comunitățile românești se concentrează asupra amintirii marilor oameni pe care i‑a avut țara, între aceștia aflându‑se și Mihai Eminescu.

Un gând personal este legat de prietenia și apropierea lui Eminescu față de Biserică.

În general, sunt cunoscute diferite aspecte ale vieții poetului, însă mai puțin originile sale dintr‑o familie profund religioasă. S‑ar putea face cumva comparație cu familiile unor sfinți care au avut mulți membri, monahi, monahii, rugători și împlinitori ai cuvintelor Evangheliei. Într‑o astfel de lumină poate fi privită și familia lui Eminescu, cu cel puțin opt monahi și monahii dintre rudeniile dinspre mama poetului, iar tatăl său fiind fiul unui cântăreț bisericesc. Academicianul Teodor V. Ștefanelli, colegul și prietenul lui Eminescu, mărturisea că poetul fusese cel mai bun elev la disciplina religie.

Este notabilă prezența lui la Mănăstirea Agafton, care număra câteva sute de călugărițe atunci, între care și schimonahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada, mătușile lui care l‑au învățat din tainele rugăciunii. Verișoara lui Eminescu, Safta Belizarie, devenită călugărița Xenia, avea darul lacrimilor. Într‑o zi, ucenicele ei au întrebat‑o: De ce plângi, maică? Ea a răspuns: Plâng pentru vărul meu, că a avut o viață zbuciumată și a murit de tânăr.

Mărturii interesante, mai puțin cunoscute!

Însă deosebită este însemnarea așezată pe o filă de Ceaslov de un călugăr de la Mănăstirea Neamț, pe când Eminescu se afla acolo, într‑o perioadă grea a vieții lui.

Ieromonahul Calinic spunea: L‑am spovedit pe Mihai Eminescu. Era senin și liniștit, am stat de vorbă cu el cam un ceas. Acest lucru se întâmpla cu puțin timp înainte ca Eminescu să ajungă la București, înainte de trecerea în lumea de dincolo.

Biserica l‑a cinstit dintotdeauna, întâi prin Patriarhul Miron Cristea, care i‑a dedicat o lucrare, așa acum Eminescu a cinstit Biserica, a iubit‑o și a numit‑o mama spirituală a poporului român.

Amintim versurile pe care Eminescu le‑a închinat Maicii Domnului: Crăiasă, alegându‑te,/ Îngenunchem rugându‑te,/ Înalță‑ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie:/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea‑ți adorată/ Asupră‑ne coboară,/ O, maică prea curată,/ Și pururea fecioară, Marie!/ Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu‑ne‑ndurărilor,/ Luceafărului mărilor; Ascultă‑a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară, Marie!

Cineva spunea că pentru a deveni scriitor trebuie să faci două lucruri mai mult decât altele: să citești și să scrii mult. Cultura poporului român este bogată, iar datoria noastră este de a o cunoaște și de a o îmbogăți. Avem datoria de a învăța din orice întâlnire și de a căuta în viața noastră acele întâlniri cu folos, cu oameni înțelepți și buni.

Dacă am avea încă din tinerețe gândul că orice întâlnire poate fi definitorie pentru viitorul nostru, am fi mult mai înțelepți. Descoperim uneori târziu acest adevăr, deși probabil că îl urmăm parțial, însă alții reușesc mai mult. Întâlnirea cu oamenii de la care avem de învățat este foarte importantă.

Părinții filocalici spuneau: cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească. Este vorba de mântuire și de cunoaștere. Nu putem uita ce a însemnat un profesor mare, deschizător de drumuri pentru ucenicii lui. Este potrivit să amintim despre Eminescu și Aaron Pumnul. Nu este singurul caz de ucenicie din cultura românească, căci au fost atât de multe cazuri de dascăli care au transmis învățături ucenicilor lor, iar ucenicii înțelepți le‑au reținut și au fost recunoscători pentru ce au primit.

În general, o întâlnire importantă poate schimba viața unui om. Ascultarea și urmarea sfaturilor importante constituie un drum care poate oferi unui ucenic un statut asemănător învățătorului lui. Însă niciodată ucenicul nu trebuie să pornească cu un astfel de gând. El va trebui să aibă o atitudine filocalică și smerită. Dacă îmi este îngăduit, aș putea compara aceste situații cu smerenia pe care a avut‑o Sfântul Ioan Botezătorul față de Mântuitorul, Căruia I‑a pregătit calea, spunând: Acesta trebuie să crească, iar eu să mă micșorez.

Starea de bună‑cuviință pe care se cuvine să o avem față de oamenii învățați, cu experiență, care reprezintă un etalon, este desprinsă din paginile Scripturii și din învățăturile Părinților Bisericii.

Pentru ca un om să fie împlinit va trebui să parcurgă un drum lung, întrucât nu se poate desăvârși în câteva ceasuri, numai în urma unor cursuri sau întâlniri. Uneori o viață întreagă este prea puțin timp pentru a acumula cât ar trebui, de aceea trebuie să apreciem timpul.

Cititul este cu adevărat o îndeletnicire folositoare. Dacă cineva citește, descoperă că scrierea este un prieten adevărat. O expresie spune: cartea‑i prieten adevărat, care nu trădează.

Dorința și trebuința de a petrece în preajma cărților, de a fi preocupat măcar de o latură din multitudinea de lucruri pe care le întâlnim în viață, ar trebui să fie o constantă a vieții fiecăruia. Sunt oameni plurivalenți, care cunosc, pe lângă literatură, istorie, teologie sau muzică, și lucruri legate de științele exacte, de medicină, astronomie, fizică, asemenea Sfântului Vasile cel Mare. Ei sunt mai rari, însă e bine ca pe noi să ne preocupe un anumit subiect și să aprofundăm câteva noțiuni, chiar dacă nu vom reuși să cunoaștem întregul.

Cu mulți ani în urmă, arhidiacon fiind, profesorul Paul Miron din Germania îmi spunea că în Universitatea din Freiburg im Bresgau erau profesori care se ocupau numai de istoria sau literatura unei jumătăți de veac, o perioadă destul de restrânsă, dar pe care o cunoșteau plenar și o transmiteau în aceeași manieră studenților.

Va trebui să fim preocupați de lucrurile importante, iar dacă nu reușim să le cuprindem pe toate, măcar un segment al vastelor domenii să ne fie prieten, aproape în preocupările noastre.

Omul veritabil de cultură nu este niciodată plin de sine, ci caută să aducă mereu din afara sa ce este bun și folositor. Omul rugător, prin rugăciunea sa, face posibilă calea către dobândirea Duhului lui Dumnezeu în inima sa. Rugăciunea naște cultură, și de aceea este folosită adesea sintagma cult și cultură, pentru că există oameni rugători și oameni de cultură, în același timp.

Am avut destul de mulți scriitori care au fost și oameni duhovnicești, și membri practicanți ai Bisericii.

Poate că puțini s‑ar gândi la o legătură între scriitor și omul de rugăciune. La cei doi pe care‑i voi aminti a primat omul de rugăciune. Părinții Paisie Olaru și Cleopa Ilie, doi sacerdoți care nu au nevoie de multă prezentare.

Părintele Paisie a ținut un fel de jurnal care a și fost tipărit îndată după trecerea sa la Domnul, în 1990, de către Arhiepiscopia Iașilor. Părintele Paisie a cunoscut mulți călugări, primii dintre ei fiind la Cozancea, unde a început viața călugărească. Remarcile pe care le‑a făcut cu privire la aceștia sunt deosebit de interesante. Într‑o pagină sau două reușea să sintetizeze viața unui călugăr. Unele exemple au fost pozitive, altele surprind omul pe cale, despre care Evanghelia ne spune că a căzut și a fost lovit de tâlhari, lăsându‑l abia viu. Astfel de oameni întâlnim în paginile scrise de părintele Paisie. Ne vorbește și despre partenofanii, despre mărturisirea pictorului de la Sihăstria Ioan Irineu Protcenco, când Maica Domnului s‑a arătat în biserica Paraclisului pe care‑l picta și i‑a spus câteva cuvinte. Dacă părintele Paisie a făcut această afirmație, înseamnă că așa a fost! Cuvintele lui sunt mai importante decât multe alte mărturii.

Îmi aduc aminte de părerea unui alt cărturar‑rugător, Petre Țuțea, care afirma că o țărancă credincioasă valorează mai mult decât mulți cărturari. De fapt, este vorba nu despre statutul ei în sine, ci despre credința profundă și evlavia ei.

Alt monah rugător și scriitor a fost părintele Cleopa. Cărțile lui au apărut târziu, către sfârșitul vieții, prima fiind tipărită în 1982 cu greu, cu mari intervenții, întrucât s‑a lovit de cenzura vremii.

Părintele Cleopa mărturisea adeseori: cărțile mele le‑am scris pe rădăcinile brazilor. În anii de retragere în munți, primăvara până toamna, lucra în mijlocul Creației lui Dumnezeu. Acolo a scris multe dintre gândurile desprinse din cuvintele Scripturii și ale marilor Părinți pe care i‑a cercetat. Fiind păstor de oi în vremea uceniciei sale, a citit cu nesaț cărți care i‑au fost recomandate, între alții, de Sfântul Ioan Iacob, pe atunci bibliotecar al Lavrei Neamțului, și el iubitor de poezie și cuvinte frumoase.

Sunt și mulți alții, ierarhi, precum Sfinții Dosoftei și Varlaam, poeți și scriitori care au scris despre Viața și petrecerea sfinților.

Aș dori să amintesc și despre un scriitor mai puțin cunoscut, cu vocația isihiei, Vasile Voiculescu. Cuvântul grecesc isihie înseamnă pace lăuntrică, liniștire interioară, care este în același timp o căutare, o neliniște creatoare.

El s‑a apropiat de spiritualitatea Bisericii, a cunoscut anii de temniță și a avut o operă impresionantă, profund marcată de scrierile isihaste. Poemele cu îngeri și întreaga sa listă de scrieri vorbesc despre rugăciune și căutarea lui Dumnezeu.

A fost un om retras, care a trăit ca un eremit, mai ales după ce a trecut prin încercarea temnițelor comuniste, un harismatic, cu o experiență lăuntrică deosebită, fiind un practicant al rugăciunii inimii. Un om care participa la Sfânta Liturghie. Însă perioada în care a trăit este marcată și de alte nume sonore ce pășeau pe drumul Antimului, între care Ion Marin Sadoveanu, pr. Dumitru Stăniloae, frații Vasilache, Bartolomeu Anania, Sofian Boghiu, Andrei Scrima, Benedict Ghiuș, Roman Braga, Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală și mulți alții.

Adeseori oamenii de cultură se caută și se întâlnesc mai des, în cenacluri, asociații, chiar în tinda Bisericii.

Astfel de întâlniri sunt deosebit de importante.

Așa s‑a întâmplat la Mănăstirea Cernica, lavra care a primit în preajma ei mulți cărturari, oameni care căutau liniștea rugăciunii și a contemplației, participând uneori la slujbele săvârșite după rânduiala mănăstirească. Unii dintre ei au dorit ca trupurile să le fie așezate în cimitirul mănăstirii, care a primit personalități marcante ale veacului XX, dar și din alte perioade.

Arghezi a avut o legătură specială cu Mănăstirea Cernica, acolo devenind purtătorul de rasă cu numele Iosif. Viața lui a cunoscut suișuri și coborâșuri, momente de afirmare și tulburare. La un moment dat nu avea cu ce se întreține, ziarele nu‑i mai publicau texte, nu avea un venit constant. Într‑o noapte, un călugăr de la Cernica a avut un vis - acest lucru se întâmpla înainte de jumătatea veacului XX - în care i s‑a arătat Maica Domnului și i‑a spus: Să‑i duci niște bani lui Arghezi. Acesta, dimineață, tulburat de visul neobișnuit, a pus niște bani deoparte și a plecat către casa unde locuia scriitorul. A ieșit soția lui la poartă, iar călugărul i‑a înmânat plicul, spunându‑i: Maica Domnului m‑a trimis aici. Când a deschis plicul, Arghezi a constatat că se afla în fața unei minuni: nu mai avea cu ce să cumpere hrană, iar darul călugărului sfătuit de Maica Domnului îl salvase.

Când lucrurile s‑au așezat, devenind din nou cunoscut și recunoscut, Arghezi i‑a cerut unui apropiat, ierodiaconului Bartolomeu, să‑l însoțească într‑o vizită cu trăsura la Cernica. A mers în biserică, a scos din geantă un plic, așezându‑l în cutia milei. I‑a spus prietenului său: Încerc să restitui ce mi s‑a oferit când nu aveam nimic.

Mulți scriitori au găsit în apropierea Bucureștilor locuri de liniște, la Cernica, dar și la Pasărea, unde au trăit o vreme cunoscutul sculptor Gheorghe Anghel ori Ion Popescu‑Pasărea.

La fel, la mănăstirile Ciorogârla sau Căldărușani, mulți cărturari au avut o legătură de inimă cu locul, monahii și evenimentele desfășurate în aceste chinovii.

Între mănăstirile cu o bogată lucrare culturală este Mănăstirea Neamț, în preajma căreia, în casa Mitropolitului Visarion Puiu a locuit o vreme Sadoveanu, care a scris o mare parte a operei sale în reședința de la Vovidenia, unde au venit mulți scriitori, artiști, chiar și șeful statului român din vremea respectivă. În urma vizitei amintite, Mănăstirea Neamț a îmbrăcat veșmânt nou, cunoscând cel mai amplu șantier de restaurare din perioada regimului comunist.

După ce Sadoveanu a murit, soția lui, Valeria, și Profira, fiica lui, s‑au mutat la Văratic. Acolo exista o casă pe o colină, deasupra mănăstirii, unde trăia o călugăriță ca dintr‑o poveste, Benedicta Braga. Era primitoare de străini, prietenă cu cei din familia Sadoveanu, cu Mitru, care îi fusese secretar lui Sadoveanu, și cu alte persoane importante, între care o amintesc pe Ștefana Velisar Teodoreanu (Lili), care poposeau vara la Văratic.

Lili Teodoreanu împreună cu academicianul Constantin Ciopraga au locuit la o maică venerabilă, Glicheria Mănăstireanu, care a trăit 98 de ani. De câte ori ajungeau acolo, primeau în vizită ceilalți scriitori, aflați și ei la Văratic. Așadar, aveau loc adevărate cenacluri la care participau cei amintiți, alături de Cornelia Pilat, Zoe Dumitrescu‑Bușulenga, Bartolomeu Anania, Grigore Ilisei, profesori universitari, chirurgi, neurochirurgi, artiști etc.

Mesele ce se ofereau erau doar un pretext. Era, însă, bucuria întâlnirilor. De aceea, multe mese care aveau bucate obișnuite se prelungeau în lungi ședințe de cenaclu. Parte dintre aceste amintiri sunt cunoscute și din paginile pe care oaspeții de altădată ai Mănăstirii Văratic le‑au scris. Toate vorbesc despre dragostea față de Biserică a multor oameni de cultură.

Sunt amintiri pe care avem datoria să le împărtășim, mai cu seamă în astfel de momente, precum este Ziua Culturii Naționale, când vorbim despre oameni în care s‑a întrupat cultura noastră. Despre Eminescu, Petre Țuțea spunea că este o sumă lirică de voievozi. Cultura este suma valorilor creată de omenire, iar în cazul culturii naționale, totalitatea valorilor create de neamul nostru. Cultura pare, așadar, întrupată în câte cineva al cărui nume îl ținem minte.

Fiecare dintre noi primește și păstrează în sufletul său întâlniri de suflet. Sunt bucuros să mărturisesc că am întâlnit oameni exemplari, iubitori de cultură, care m‑au impresionat, pe care‑i așez într‑un loc special al inimii mele. În amintirile mele revin mereu, fără să‑i chem. Ei sunt câțiva ierarhi și slujitori ai Bisericii, fiecare la statura lui, unii dintre ei speciali, alții coloși, alții la valoarea obișnuită. Când un slujitor al Bisericii vorbește oamenilor despre un cărturar, altfel va fi ascultat, chiar dacă altcineva va vorbi la școală ori va organiza un simpozion. Dacă un slujitor al Bisericii face anumite referiri din fața Sfântului Altar, acestea vor fi receptate altfel.

La Fălticeni i‑am cunoscut pe ultimii reprezentanți ai familiei Lovinescu: Vasile, care era nepotul lui Eugen Lovinescu, și fratele lui Eugen Lovinescu, dramaturgul și directorul Teatrului Nottara din București. Acesta era retras și rugător. Fusese la Muntele Athos și era prieten cu părintele Cleopa, din vremea stăreției sale la Slatina. Atunci l‑a cunoscut și pe Antonie Plămădeală, diacon la acea vreme, slujitor la mănăstirea condusă de părintele Cleopa. Marele cărturar Vasile Lovinescu, dimpreună cu soția sa, Steliana, a donat conacul pe care‑l avea moștenire de la părinți Muzeului Literaturii Române, unde s‑a organizat Galeria Oamenilor de seamă, care vorbește despre cărturarii locului, dedicând fiecăruia câte un colț în care sunt expuse imagini, fotografii și opera pe care au realizat‑o.

Am fost impresionat de isihia acestui scriitor, care, în acei ani, când aveam legătură cu părintele Cleopa, mă întreba de el și era doritor de a afla despre viața spirituală. El își trăia atunci ultimii ani, avea o vârstă venerabilă, fiind un om care multe ore pe zi medita, scria, citea și petrecea timpul în isihie, ca și cum ar fi fost frate de viețuire cu Vasile Voiculescu. Mai pot fi aduse astfel de exemple cu oameni pur și simplu impresionanți.

L‑am întâlnit, în vremea studiilor, de două ori, pe Nicolae Steinhardt. O dată, cu un mic grup de elevi de la seminarul Mănăstirii Neamț, aflându‑ne în vizită la Rohia, ne‑a vorbit cel puțin două ore despre biblioteca Mănăstirii Rohia, pe care o rânduise într‑un stil admirabil pentru vremea aceea. O dăruire deosebită! Îmi aduc aminte că în noaptea când am rămas la Rohia a citit în întregime rânduiala Miezonopticii, iar a doua zi mi‑a mărturisit că este bucuros să‑I aducă lui Dumnezeu această laudă.

Astfel de exemple nu ai cum să le uiți! Sunt și altele pe care le‑aș putea aminti, despre scriitori, ierarhi, cărturari, unii dintre ei chiar mari slujitori ai Bisericii.

Ne aducem aminte de cei care au făurit, iubit și cinstit cultura română, pe înaintași și contemporani.