„Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, o veche traducere în latină

Secolul al V-lea a adus la Roma cele mai importante traduceri ale Părinţilor din Biserica de Răsărit. Din vremea pontificatului lui Ghelasie I (492-496) au început să fie traduse numeroase surse nomocanonice de la sinoadele greceşti. Între cele mai importante se numără şi lucrarea „Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, tradusă în limba latină de Sfântul Dionisie Exiguul şi cuprinsă în marele său compendiu „Collectio Dionysiana”.

Perioada patristică a făcut ca în cancelariile papale să vină oameni luminaţi, care mânuiau foarte bine instrumentele limbii. Între ei, Sfântul Dionisie Exiguul a fost cu siguranţă „cel mai cunoscut”. De vreme ce vorbea şi studia fluent atât în greacă, cât şi în latină, el a reuşit să producă numeroase traduceri de calitate, în special pe textele sinoadelor greceşti. Deşi a slujit în această ascultare sub zece pontifi, Sfântul Dionisie se leagă în special de numele papei Hormisdas (514-523). În vremea acestuia a reuşit să finalizeze cea de-a treia şi ultima colecţie canonică, oferind totodată lângă traducerea latină şi varianta originală a textului grec. Corpusul canonic al Sfântului Dionisie a fost adunat într-un întreg, alcătuindu-se astfel „Collectio Dionysiana”. Este de asemenea de amintit aici şi despre colecţia celor 41 de decrete sau scrisori papale, strânse din vremea papei Siricius (384-399) până la Anastasie II (496-498).

Lucrarea teologică a Sfântului Dionisie Exiguul, desprinsă în mare parte din cele zece Prefeţe ale traducerilor sale, dezvoltă o dimensiune misionară aparte. Din acest punct de vedere, însemnările sale asigură legătura de gândire şi mărturisire de la Sfântul Ioan Cassian la călugării sciţi. Mai mult, contribuţia sa teologică poate fi înţeleasă într-o dinamică proprie, contribuind efectiv la soluţionarea unor probleme doctrinare şi de ordin practic din viaţa Bisericii.

Între lucrările traduse de Sfântul Dionisie amintim aşadar: „Viaţa Sfântului Pahomie cel Mare”, „Pocăinţa minunată a Sfintei Thaisis”, „Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Acestor lucrări li se adaugă alcătuirea unui florilegiu în care a cuprins, „Exempla Sanctorum Patrum”, însumând o sută de pasaje patristice prin care se stabileau „mai multe punţi de legătură între fraţii creştini”. Toate acestea însumează o contribuţie monumentală pentru literatura patristică apuseană, ţinând cont de atracţia latinilor pentru experienţele mistice ale Părinţilor Orientali şi aşezarea lor recurentă în viaţa comunităţilor monahale apusene.

Din traducerea Sfântului Dionisie despre aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul știm că, în vremea domniei sale, Iulian Apostatul a dat poruncă să fie risipite moaştele Sfântului Ioan Botezătorul. Dumnezeu a rânduit însă ca ele să fie salvate de doi monahi, care se aflau în apropierea locului unde au fost aruncate. Cinstitele odoare au fost adăpostite în bisericile de lângă Muntele Măslinilor, capul fiind mai întâi aşezat într-o biserică din Ierusalim şi apoi dus la Alexandria. Aici a fost adus împreună cu moaştele Sfântului Proroc Elisei, fiind primite de Sfântul Atanasie cel Mare, „care le-a păstrat într-o livadă până a fost ridicată o biserică în cinstea lor, unde au fost astfel aşezate”. Sfântul locaş s-a ridicat abia în vremea Patriarhului Teofil, fiind aşezat în locul numit Karmuz. În 391, împăratul Valens a dorit cu tot dinadinsul ca cinstitul odor să fie adus în Constantinopol. Cassiodor spune că, pe când delegaţia trecea prin apropiere de Calcedon, carul cu boi în care se afla racla cu sfintele moaşte s-a oprit şi nu a mai vrut să înainteze. Văzând în aceasta semn de la Dumnezeu, împăratul a aşezat capul Înaintemergătorului într-o bisericuţă, pe care i-a închinat-o lui. Cea de-a doua aflare a capului s-a împlinit la Emesa, în Siria (453). Povestirea tradusă de Sfântul Dionisie se pare că-i aparţine arhimandritului Marcel din Emesa.

Demersul de a traduce lucrarea „Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul” a venit la rugămintea „preacinstitului abate Gaudenţiu” (ad Gaudentium Abbatem). În prefaţa lucrării aflăm de asemenea că Înaintemergătorul Domnului s-a arătat în vedenie unor monahi palestinieni, „care au ridicat preasfinţitul lui cap din casa acelui necredincios rege Irod, apoi l-au dus la Emesa, unde mult timp a rămas necunoscut, până ce tot monahilor s-a arătat, la fel acum, prin osârdia smeriţilor monahi, Sfântul Ioan s-a învrednicit să-şi dea pe faţă romanilor povestirea sa, îndemnat, cred eu, de supunerea la o poruncă evlavioasă, prin cei care duc o viaţă singură, să-şi arate slava sa întru Hristos”.