Amintiri despre un stareț al Neamțului

Recent s-a comemorat centenarul nașterii unui mare stareț al străvechii lavre a Neamțului, arhimandritul Irineu Cheorbeja, născut la 24 aprilie 1924 în satul Popești, comuna Farcașa, din ținutul Neamțului, rourat de frumusețea cerului, care a mângâiat din belșug acest petic de pământ românesc, imortalizat în literatura noastră cu o neegalată frumusețe de romancierul Mihail Sadoveanu. Aceleași meleaguri au dăruit spiritualității românești un alt neuitat chip monahicesc, protosinghelul Petroniu Tănase, de la Schitul românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, care, după propriile mărturisiri, lăsate posterității în cartea Chemarea Sfintei Ortodoxii, și-a început viața de călugăr ca ucenic al marelui duhovnic Pafnutie Cojocaru, la Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamț.

Ca unul ce m-am închinoviat în același schit al Neamțului, mai târziu cu aproape șapte decenii, pe când stareț al străvechii lavre nemțene era arhimandritul Irineu Cheorbeja, doresc a așterne pe hârtie câteva amintiri legate de cuvioșia sa. Acum trei decenii, intrat ca frate în obștea Vovideniei, în octombrie 1994, la scurt timp, egumenul de atunci al schitului, protosinghelul Clement Schipor, m-a înfățișat înaintea cârmuitorului obștii nemțene pentru a depune la cancelaria mănăstirii cererea de închinoviere. Era prima întrevedere cu starețul Irineu. Părea un om aspru, destul de zgârcit la vorbă, cu o privire care te scana, asemenea unui computer tomograf, ca să-ți facă o epicriză, specifică domeniului medical, unde a activat cu mult succes, neuitând vreodată că medicul tratează, însă doar Dumnezeu vindecă, și conștient că în fiecare pacient suferă Hristos și că orice bolnav i-a oferit șansa de a se întâlni cu Dumnezeu.

Întrevederea a fost cât se poate de succintă, căci, după ce a aprobat cererea, m-a privit iarăși pătrunzător, întrebându-mă scurt: „Ai făcut armata?”. I-am răspuns cu un nod în gât de emoție: „Nu! Abia am terminat liceul”. Răspicat, cu vocea-i inconfundabilă de tenor, mi-a întors cuvântul într-un surâs satiric: „Lasă că ai să te saturi de armată. Toată viața călugărului este nesfârșită armată și instrucție”. M-au cam pus pe gânduri cuvintele starețului; le-am asemuit învățăturilor descoperite recent din paginile Patericului egiptean, pe care începusem a-l citi cu nesaț, dar și cu uimire, făcându-mi câteva însemnări acolo unde mintea de novice, de multe ori uluită, cerea explicații, punea întrebări ori se arăta adeseori nedumerită de cele citite.

Îmi amintesc că după vizita de la cancelaria mănăstirii m-am abătut pe la biserica ștefa­niană, închinându-ne Maicii Domnului, rugând-o să-mi dea putere și curaj pentru a păși în „armata” monahicească, nutrind deplina încre­dințare că în această lucrare o voi avea mereu aproape. A fost prima oară când am intrat în biserica Mănăstirii Neamț după închinoviere. Era la ceasul Vecerniei când cântări de călugări adiau lin, auzindu-se ușor sunetul fin al că­delniței. Am pășit atent, cu băgare de seamă, observând cum sârme de lumină aurie pătrundeau pe ferestrele înguste, răspândindu-se ordonat prin ungherele întunecate ale străvechii zidiri sfinte. Recunosc că nu am avut răgazul să mă conformez momentului, ascultând deplin slujba, ci cotrobăiam bolțile cu privirea, călătorind cu gândul în epoci de voievozi și printre cete nesfârșite de călugări.

După închinare și clipa de tihnă petrecută în biserica lavrei nemțene, am urcat dealul Vovideniei într-o tăcere isihastă, mergând cu un pas în urma egumenului, gândindu-mă abătut la spusele starețului: „călugăria e ca o armată”.

La nici o lună, starețul Irineu a venit la hramul schitului; întâi la slujba Privegherii din ajun, apoi la Sfânta Liturghie din ziua Vovideniei. Fiind paracliser, am avut răgazul de a sta mai aproape de cuvioșia sa, observând o serie de aspecte ce mi s-au întipărit în minte. În primul rând, sobrietatea cu care slujea: distins, solemn și solitar. Nu vorbea cu nimeni din sobor, nici măcar cu diaconii, ci discret, din priviri, iar uneori cu mișcări parcă tăinuite ale mâinii drepte conducea slujba. Predica rostită în cadrul Sfintei Liturghii mi-a dezvăluit o altă latură a perso­nalității starețului Irineu: teolog profund și bun vorbitor.

La agapa de obște ce a urmat slujbei, am observat, din discuțiile pe care le întreținea cu ceilalți comeseni, că era preocupat și deținea cunoștințe temeinice din domeniul cultural: istorie, literatură, muzică. Tot cu prilejul primului hram, ca novice în obștea smeritului schit al lavrei nemțene, am constatat și grija părintească pe care o purta egumenului Vovideniei, părintelui Clement. Mai târziu am aflat că la data de 25 septembrie 1983, când fratele Constantin Schipor, pe atunci intendent la Palatul Mitropolitan din Iași, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Neamț, unde-și începuse viața călugărească, în urmă cu opt ani, primind numele de Clement, l-a avut ca naș de călugărie pe arhimandritul Irineu Cheorbeja, alături de starețul de atunci al lavrei, arhimandritul Efrem Chișcariu.

Până în noiembrie 1997, când părintele Irineu a predat stăreția Neamțului actualului stareț, arhimandritul Benedict Sauciuc, au mai urmat câteva întâlniri cu dânsul, cea mai importantă fiind legată de aprobarea călugăriei mele, întâmplată la 16 decembrie 1995. Egumenul schitului i-a făcut chiar poftire să oficieze slujba Tunderii în cinul monahicesc, iar starețul i-a răspuns afirmativ. Probabil că niște obligații stringente l-au reținut să mai ajungă în acea seară la schit. Adesea apăsările și grijile stărețești făceau ca întrevederile cu el să fie scurte, însoțite de cuvinte tăioase, dar cumpănite și nicicând aducătoare de nedreptate.

De la ieșirea din stăreție până la plecarea în veșnicie, arhimandritul Irineu a avut răgaz trei ani să se bucure în tihnă de frumusețile slujbelor, de măreția codrului și de susurul neodihnitei ape a Magherniței, care curgea pe lângă chilia cuvioșiei sale, către apa Nemți­șorului.

La ziua pomenirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, anul 2000, arhimandritul Irineu Cheorbeja era prohodit de un impresionant sobor de preoți și diaconi, între care mă aflam și eu, conduși de Părintele Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Și-a încheiat viața pământească la doar 75 de ani, vârstă la care ar mai fi putut sluji cu aceeași devoțiune Biserica. Rânduiala lui Dumnezeu a hotărnicit altfel pentru arhimandritul Irineu Cheorbeja care, de aproape un sfert de veac, se bucură de părtășia cu lumina și iubirea Preasfintei Treimi.