Amvonul şi originalitatea

Observaţiile de faţă ne sunt inspirate de recenta comemorare a Mitropolitului Sfânt Antim Ivireanul, cel care a ilustrat în epocă, determinant pentru posteritate, conjuncţia fericită a celor doi termeni din titlu. Opera sa didascalică, editată cu minuţie la noi de Gabriel Ştrempel (Predici, Ed. Academiei, 1962) şi monografiată competent de Eugen Negrici (Antim. Logos şi personalitate, 1971), constituie un material greu epuizabil de analiză lingvistică şi, complementar, omiletică. Se ştie că de la Cazaniile tipărite de Coresi (1581) şi Varlaam (1643), care, de fapt, nu erau manifestări omiletice originale, ci tâlcuiri preluate selectiv din texte clasice ale Sfinţilor Părinţi (e drept, din manuscrise traduse şi îmbunătăţite lingvistic), şi până la Didahiile antimiene nu avem dovezi scrise care să ateste omilia autentică, marcată de implicarea personală a predicatorului în compoziţie şi expunere. Preoţii vor fi dat îndrumări morale credincioşilor când situaţii ale vieţii religioase le impuneau, însă nu ştim dacă principiile şi metodele retoricii sacre şi-au găsit o expresie coerentă în bisericile româneşti, locul acestui tip de comunicare discursivă fiind ţinut de citirea Cazaniei, cu avantajele şi limitele ei, desigur. Didahiile mitropolitului Ungrovlahiei au meritul trecerii de la predica reproductivă, cu stereotipia ei inevitabilă, la discursul contextualizat, nou, adecvat tematic şi stilistic realităţilor vieţii creştine din epoca respectivă. „Cea mai înaltă expresie a cuvântului rostit până la acea dată“ (G. Ştrempel), „precursor al predicii româneşti moderne“ (Pr. Dumitru Belu), „rang valoric european“ (Traian Diaconescu) sunt doar câteva dintre multele sintagme care descriu impactul acestor texte asupra culturii noastre literare şi teologice.

Aşadar, în persoana lui Antim Ivireanul, amvonul românesc a încercat originalitatea şi a reuşit. Poate că în acel context istoric şi cultural nu a fost un demers atât de greu, se va contraargumenta cu mijloacele perceptive ale modernităţii noastre saturate informaţional şi tehnologic. Posibil, însă această calitate predicatorială, atât de benefică pentru receptarea mesajului creştin în societate, nu pare să fie mai facilă astăzi. Trebuie să recunoaştem, din experienţa curentă de la amvon, că este destul de greu să fii original în predică, astfel încât despre puţini dintre noi se poate afirma acest lucru. Să fie acesta singurul domeniu, după umorul fin al mitropolitului Antonie Plămădeală, unde te poţi folosi de ceea ce au spus alţii fără să fii plagiator? În fond, tot ce se spune s-a mai spus, nu? Nihil sub sole novum. Există, cum se ştie, în cultura laică, chiar şi un Dicţionar de idei primite de-a gata, ieşit de sub condeiul lui Gustave Flaubert, titlu căruia multitudinea considerabilă a cărţilor de predici de la noi pare, cu puţine excepţii, să-i subscrie. Lăsăm deoparte, pentru contextul de faţă, ideea originalităţii demiurgice native, acel ingenium care aduce, în tainiţele sensibilităţii autorului, fiorul poiesisului arhetipal sau condiţia genialităţii. Ne întrebăm doar ce poate face ca frazele oratorului bisericesc să nu aibă efectul unui déjà-vu soporific şi infructuos duhovniceşte. În privinţa fondului doctrinar, călăuzit istoric şi eclesial de Revelatorul lui spre formele dogmatice pe care le avem astăzi, predica nu poate inova. Rolul ei este să poarte ideea teologică din tomul scripturistic şi din cele ale Tradiţiei, limpede, delectabil şi mobilizator, către cugetele doritorilor de creştere spirituală. Factorul care o poate feri să devină un teren previzibil, al pastişei continue, rezidă în mijloacele argumentative şi stilistice puse în slujba unui discurs percutant, viu, adecvat prezentului. Tocmai trăsăturile intens sondate de exegeţii filologi şi omileticieni în predica Sfântului Antim Ivireanul. 

 

Concluzia celor de mai sus se găseşte în remarca justă: „Un predicator se deosebeşte valoric de altul nu atât prin izvoarele pe care le foloseşte sau prin tematica pe care o abordează, cât prin ceea ce are şi oferă din alcătuirea sa umană, din truda şi sensibilitatea sa“ (pr. dr. Marcu Bănescu, „Păcatul suficienţei“, în Telegraful Român, nr.15-16/1986, p. 4). În definitiv, oamenii nu ascultă o predică, ci un om. Lăsându-se invadat lăuntric de mesajul pe care îl comunică, el va putea şi va şti să guste aerul originalităţii.