În trecut, sprintul și maratonul erau două probe atletice diametral opuse. Sprinterii trebuiau să obțină cel mai bun timp pe distanțe scurte, turând la maximum capacitatea propriului organism pentru a atinge o vi
Armonia creaţiei, dovadă a înţelepciunii dumnezeieşti
În Antichitatea greacă au trăit mulți filozofi a căror preocupare s-a îndreptat către explicarea fenomenelor naturii și a modului în care funcționează universul. Împreună cu păreri uneori îndrăznețe și avansate pentru perioada respectivă s-au regăsit și o serie de ipoteze curioase sau de-a dreptul naive. Abia odată cu scrierile lui Platon, Aristotel și ale filozofilor stoici a început să fie creionată ideea unui univers în care fiecare făptură are rostul ei, univers care a fost creat de divinitate cu un scop precis, idee reluată și amplificată de scrierile patristice, în special de Sfântul Vasile cel Mare.
În Omiliile la Hexaemeron, Sfântul Vasile cel Mare creionează în detaliu cum a fost creat universul. Spre deosebire de filozofia greacă a vremii care susținea că lumea a fost creată din o materie preexistentă, scrierile patristice insistă asupra faptului că lumea a apărut numai din voința lui Dumnezeu, fără a fi creată dintr-o substanță anterioară. Lumea creată de Dumnezeu „din nimic” a reprezentat o idee fundamental creștină, care a schimbat total paradigma existentă la vremea respectivă. Însă Părinții Bisericii nu s-au oprit aici. Mergând pe linia trasată de filozofia stoică, ai cărei reprezentanți susțineau că fiecare făptură din acest univers are la bază o rațiune de a fi, un scop pentru care există, au preluat această concepție foarte avansată de la vremea respectivă și au adâncit-o duhovnicește. Astfel, a apărut dogma creștină legată de „rațiunile creației”, dezvoltată la maxima ei valoare de Sfinții Maxim Mărturisitorul și Grigorie Palama. Însă, un alt aspect care a rezultat din această viziune creștină asupra creației a fost cea legată de armonia elementelor universului. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare afirma că: „De pildă, pământul, care este uscat și rece, se unește cu apa datorită înrudirii cu răceala, dar prin apă se unește și cu aerul; apa, așezată între cele două, cuprinde cu cele două elemente ale sale, ca prin două mâini, elementele înrudite: răceala pământului și umiditatea aerului; aerul, la rândul său, prin poziția sa de la mijloc, face pace prin elementele în luptă – între apă și foc – fiind unit cu apa prin umezeală, iar cu focul prin căldură. Focul, care prin natura sa este cald și uscat, se unește prin căldură cu aerul, iar prin uscăciune se întoarce iarăși la comuniunea cu pământul. Și așa se fac un cerc și o horă armonioasă, toate de acord și în înțelegere unele cu altele. Mai ales acestei armonii i se potrivește de minune și numirea de element” (Sf. Vasile cel Mare, „Omilia a IV-a la Hexameron”, V, în: Scrieri I (Părinți și Scriitori Bisericești, 17), trad., introd., note și indici de pr. D. Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 116). De asemenea, o altă idee fundamentală desprinsă din dogma creștină despre crearea lumii este ceea ce în special literatura ascetică a denumit contemplarea lui Dumnezeu prin intermediul rațiunilor creației.
Sfântul Vasile cel Mare a fost permanent preocupat ca filozofia păgână să nu înțeleagă greșit această contemplare a lui Dumnezeu prin rațiunile creației. În păgânism, mulți filozofi au căzut în panteism, nereușind să exprime clar ideea că universul este creat, în timp ce Dumnezeu este necreat. De-abia odată cu secolul al VII-lea, prin scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, toată această problemă va fi închisă definitiv. Însă Sfântul Vasile cel Mare este primul care afirmă clar că rațiunile creației ne descoperă lucrarea lui Dumnezeu în interiorul universului, însă nu se confundă cu Persoana Lui. Iată un pasaj semnificativ:„«Măriți pe Domnul împreună cu mine!» (Psalmi 33, 3). [...] Mărește pe Domnul cel care rabdă încercările pentru buna credință cu mintea trează, cu gând înalt și slobod. Mai mărește apoi pe Domnul cel care privește cu suflet mare și cu gânduri adânci mărețiile creației, ca din măreția și frumusețea creaturilor să contemple pe Creatorul lor. Cu cât vei căuta să adâncești mai mult rațiunile pentru care au fost făcute existențele și rațiunile după care se conduc, cu atât mai mult vei contempla măreția Domnului; și, pe cât îți va sta în putință, vei mări pe Domnul (s.n.)” (Sf. Vasile cel Mare, „Omilia la Psalmul XXXVI”, III, în: Scrieri I, pp. 265-266). Așadar, contemplarea rațiunilor fiecărei ființe vii ne conduce cu mintea la Creator, la înțelepciunea, blândețea, dragostea, priceperea Sa, însă acest fapt nu ne face panteiști. Nu confundăm creatura cu Creatorul, din contră, discernem și mai bine faptul că Dumnezeu este ceva diferit față de creație, că rămâne tainic și mai presus de toate, necreat atât în ființa, cât și în lucrările Sale.