Arta dobândirii fericirii prin lacrimi

Cu toţii am plâns sau am văzut semeni plân­gând. O facem trăind sentimente de tristeţe, furie, uneori de bucurie. Lacrimile întotdeauna au impresionat. Adeseori căutăm să ştergem urmele lor, de parcă ne-am ruşina. De ce? Probabil că ar atrage asupra noastră priviri is­coditoare, răutăcioase ori, de ce nu?, chiar compătimitoare. De fiecare dată, ceva s-a întâmplat cu noi atunci când vărsăm la­crimi: vreo durere, o ne­mul­ţu­mi­re trupească, sau undeva, în fo­rul nostru interior, s-a produs o descumpănire. Nu vrem să ne ştie colegul, nici şeful, cu atât mai puţin subalternul. Dar Dum­nezeu este bine să ne vadă într-o astfel de stare?

Citeam deunăzi un articol me­dical unde se demonstra că plân­sul constituie o descărcare ner­voasă, folosind la eliminarea ten­siunii psihice, iar lacrimile, slobozite din indiferent ce motive, ne ajută să eliminăm toxi­ne din organism, ba, în plus, ele hi­dratează ochiul, dezinfectân­du-l. Unii le consideră un ade­vă­rat analgezic şi antibiotic foarte eficient pentru globii oculari. Ce ciudat! Să te detensionezi, imu­ni­­zându-te totodată! Medicina se pare că recomandă plânsul.

Dar ce se întâmplă oare în su­fle­tele noastre într-o asemenea si­tuaţie? Ce ne învaţă Sfânta noastră Biserică despre plâns? E bine s-o facem? Când, cât, de ce? Iată nişte dileme fireşti, de vre­me ce, în genere, noi asociem plânsul cu tristeţea, deprimarea, neputinţa. Citind Plânsurile Sfântului Efrem Sirul, serbat în calendar la sfârşit de ghenar, vom afirma liniştiţi că nu e pă­cat să plângem. Dimpotrivă, aşa ne putem agonisi mântuirea. Plângând, la exterior ne imuni­zăm, iar în interior ne conso­li­dăm trăirea duhovnicească. Da­că ne gândim la Mântuitorul Hris­tos, Care Însuşi a lăcrimat, ne vedem, parcă, justificate lacrimile.

Cu toate acestea, Sfinţii Pă­rinţi ne învaţă că nu orice plâns Îi place lui Dumnezeu. Pare com­plicat. Tocmai pentru că su­fe­rim, înţelegem cu anevoie că nu vărsarea propriu-zisă a la­cri­mi­lor contează, ci cauza ce o ge­ne­rează. Să ne amintim de anu­mi­te scene petrecute în copilăria fie­căruia: dacă fratele ori colegul de la grădiniţă ne fura o jucărie, atunci vărsam şiroaie de lacrimi, şantajând asistenţa să ne răs­plă­tească ori să ne consoleze pentru „imensa“ pierdere. Aşa­dar, părinţii filocalici ne arată că, de nu vom statornici o le­gă­tu­ră între plâns şi pocăinţă, do­rin­ţă de despătimire, acesta va de­veni o cale prin care demonii ne vor păcăli. Dacă nu stă în re­la­ţie cu virtuţile creştine, el nu ră­mâne decât o lamentabilă for­mă de exteriorizare a neputinţei, la­şităţii, angoasei.

Ce credeţi, când un traficant de droguri regretă că nu a reuşit să înşele vigilenţa vameşilor ca­re i-au confiscat otrava, este plân­sul lui mântuitor? Dar când niş­te suporteri, răvăşiţi că echi­pa lor favorită a pierdut campio­na­tul de fotbal, se resemnează şi plâng, o fi acest plâns primit în Cer? Ce să zicem despre lacrimi­le unui adolescent căruia pă­rin­ţii nu voiesc să-i cumpere unul din gadgeturile ademenitoare ale zilelor noastre, tableta mult vi­sată? Vi se pare că i-ar aduce folos întristatului june? Sigur i-ar curăţa globul ocular, în schim­b, sufletul i l-ar împovăra. Va­săzică nu orice lăcrimare foloseşte, nu la orice fel de plâns se referă Mântuitorul Hristos zi­când: „fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia“.

De aceea se cade să ştim cât de important este să plângem cu folos şi, de ce nu?, să participăm la un „training“ filocalic, deprin­zând cunoştinţe despre arta do­bân­dirii fericirii prin lacrimi. Aşa­dar, când este plânsul fericit?

După învăţătura Sfinţilor Pă­­rinţi, doar atunci când adu­ce po­că­inţa, când omul, prin el, îşi spa­lă haina primită la Botez, fă­cân­d-o din nou cura­tă, vrednică de a intra în că­ma­ra Mân­tu­i­to­ru­lui. Numai în­tristarea după Dum­nezeu re­prezintă sursa la­cri­milor du­hovniceşti, singura fo­lo­si­toa­re, mântuitoare, căci ne con­duce către adevărata că­in­ţă. „Ea împrăştie cu ajutorul lacri­mi­lor iarna patimilor şi norii pă­ca­tului, linişteşte ma­rea cu­ge­tă­rii, dând sufletului străvezime şi transparenţă în cele spirituale“ (Sfântul Ioan Scărarul). Părerea de rău, plânsul după bunuri lu­meşti ori pricinuite de anumite frus­trări, spun părinţii filocalici, nu ne folosesc, ci ne păgubesc, unii văzând în ele chiar o pati­mă. Doar lacrimile de po­că­in­ţă, iz­vorâte din dorul după Dum­nezeu, ne spală, ne cu­ră­ţesc, ne că­lăuzesc către înăl­ţimile Ce­rului.

Revenind la întrebarea pusă anterior: da, este bine să ne vadă Dumnezeu plângând, căci lacrimile cele duhovniceşti ne luminează sufletele. Ele au pu­te­re de curăţire şi, din această cauză, Părinţii Bisericii nu se fe­resc să le considere un al doi­lea botez, prin care ne spălăm pă­catele fă­cu­te după cel dintâi. „Deşi cuvântul e în­drăz­neţ“, spu­ne Sfân­tul Ioan Scă­ra­rul, „iz­vorul la­cri­mi­lor după botez e mai mare de­cât botezul. De­oa­re­ce acela ne cu­răţeşte de păcatele noastre de mai înainte. Iar aces­ta, de cele de după aceea. Şi primindu-l pe acela toţi fiind copii, ne-am întinat după aceea; prin acesta însă l-am curăţit şi pe acela“. Plân­ge­rea păcatelor este capitală pentru mântuire, fără ea omul neputând să năzuiască spre această stare, căci spune acelaşi dumnezeiesc părinte: „la ie­şirea sufletului, nu vom fi în­vi­nuiţi că nu am săvârşit mi­nuni, ci că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dum­nezeu că n-am plâns“.