Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
Așteptarea miracolului și minunea neașteptată
Omul tehnologic, sau mai nou omul digital, manifestă o apetență neașteptată pentru miraculos, deși este adesea reticent la transcendență și decuplat de la percepția hierofaniilor. Cum ar putea fi altminteri explicat succesul producțiilor cinematografice de tip superman sau cărțile despre lumea lui Harry Potter, horoscoapele prezente zilnic în mass‑media sau jocurile pe calculator cu trimitere către universuri de fantasme. Ancorat în pragmatism și trăirea clipei, omul modern este însetat de minuni care să‑i facă viața mai bună. Dar pentru că, de cele mai multe ori, zona de așteptare a minunilor nu trece de confort, celebritate sau lejeritate financiară, aceste „minuni” se dovedesc a fi doar iluzii deșarte.
Și oamenii religioși din zilele noastre aspiră, explicit sau nemărturisit, către probe palpabile ale credinței lor. Arghezianul „Vreau să te pipăi și să urlu: «Este!»” marchează spiritul unui veac materialist, în umbra căruia încă mai trăim. În situații dramatice, generate de boli grele sau de necesitatea luării unor decizii cruciale, lucrurile trebuie, într‑adevăr, înțelese altfel: cu cea mai profundă conștiință a condiției umane, în convingerea și cu speranța că de acolo, de Sus, Cineva ne poate izbăvi în mod miraculos. Este curajul omului creștin care se încredințează făgăduinței Mântuitorului: „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7).
Sunt cazuri când minunea intră în viața oamenilor pe neașteptate și provoacă în suflet o teamă sfântă, binefăcătoare. Îmi amintesc privirea senină a unui bolnav de o boală incurabilă, care‑și sprijinea speranța de vindecare pe credința ce i s‑a statornicit în suflet când era copil, după ploaia ce a urmat unei procesiuni cu sfinte moaște. Sau povestea de succes a unui înalt demnitar care consideră și acum că șansa vieții lui a fost o întâmplare aparent banală, dar care i‑a schimbat viața. Ori calea unui ateu în tinerețe, cu o schimbare radicală de destin, care din înțelepciunea vieții în lume a ales cărarea abruptă a nevoințelor călugărești.
Uităm însă adesea că viața în sine este un miracol. Este un miracol modul în care se autoreglează sistemul acesta neînchipuit de complex, universul acesta pe care cu nonșalanță îl denumim corpul nostru. Este un miracol răsăritul soarelui, și la fel, rodnicia bobului de grâu. Și da, doar Dumnezeu știe cum să ne vorbească în limbajul tainic al inimii, în momente dificile ale vieții. Fenomenologia religioasă rescrie cu fiecare generație de oameni „presiunea” sacrului asupra existenței cotidiene. Trecem grăbiți pe lângă multe împrejurări în care Dumnezeu ne grăiește „față către față”. Uneori, atunci când vedem și auzim, repetăm în șoaptă cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8). Cel ce ține cerul și pământul cu iubirea Lui și are puterea de a schimba orbitele planetelor și traiectoriile astrelor dăruiește și ființei noastre firave șansa unui zbor mai înalt, cu osteneala și timpul trecător de‑aici.
Aceasta poate fi clipa smereniei depline, când Îl rugăm să rămână pururea cu noi.