Biserica Banu, podoaba din inima Iaşilor

La Iaşi, în inima cetăţii, pe strada Lăpuşneanu, puţine mai sunt semnele unui trecut glorios şi frământat. Într-un capăt, mărginind pe o aripă Piaţa Unirii, dăinuie mare parte din edificiul Hotelului Traian, cu metalica sa structură concepută de Eiffel, clădire ce-a fost sălaşul unor întâmplări intrate în istorie. Străbătând legendara uliţă în sus, către Fundaţie, pe dreapta îţi iese în cale, cu monumentalitatea sa de templu şi frontonul susţinut de nişte magnifici atlanţi, palatul ce adăposteşte Muzeul Unirii, reşedinţă a lui Vodă Cuza şi a Regelui Ferdinand în timpul primului război, când capitala se mutase la Iaşi.

Din ceea ce-a fost odinioară faimoasa arteră a Iaşilor a mai supravieţuit până azi doar încă o ilustră zidire, Biserica Banu. Silueta sa falnică se iţeşte ca un ţanc pe mâna stângă a străzii, cum urci înspre Copou. Este cu siguranţă cea mai veche dintre aceste icoane ale vechimii. Dar bazilica nu-i nici pe departe chiar atât de bătrână. Datează de la 1800, an în care Mitropolitul Moldovei Iacob Stamate a hotărât să ridice în acest vad al celestului târg, ce făcea legătura dintre colina Copoului şi terasa Bahluiului, o biserică impunătoare, proiectată într-un stil ce se impunea pe plan european, cel neoclasicist, curent ce recupera original valorile de tezaur ale civilizaţiei greco-latine, convertindu-le în superbe plăsmuiri de arhitectură şi de artă. Ctitorul a înălţat biserica vroind să însemne locul nu doar cu o alcătuire impresionantă prin proporţii, dar şi cu un chip străluminător prin arhitectura sa de un decorativism rafinat şi luminos, expresie a stilului ce domina epoca pe plan continental. Biserica acesta se înscria prin mărime şi splendoare ca una din izbânzile creatoare pe acest tărâm, făcând pandant cu Biserica „Sfântul Gheorghe“, Vechea Mitropolie.

Ctitorind această biserică, Mitropolitul Iacob Stamate întorcea o pagină de istorie şi începea scrierea uneia noi. În locul locaşului din bârne din stejar construit la 1702 de Savin Zmucilă vel Ban, peste care se aşternuse grea lucrarea timpului, mitropolitul întemeietor a purces la ridicarea unuia pe măsura vremii sale, sincron cu ceea ce se petrecea în vestul şi estul Europei acelui secol. Acest colţ al Iaşilor fusese hărăzit a fi Altar de închinare. Cea dintâi casă a Domnului s-a durat aici la 1560, cum au demonstrat săpăturile făcute înaintea amplelor restaurări din 2010-2012. Cartierul enoriei în care era situată biserica se numea al Calicimii şi se întindea până la marginea râpei (Râpa Galbenă de azi). Acelaşi nume purta şi strada. La acel început de veac XIX, la ceasul ctitoririi, se schimbase profund faţa acestei zone a Iaşilor, ce căpătase statut rezidenţial select şi devenise sediu de instituţii respectabile. Biserica urma a fi nestemat al acestei noi şi preţioase monturi, sporindu-i însemnătatea. Înaltul ierarh a apelat, ca să-şi împlinească dorinţa, la un arhitect de marcă, Herr Leopold din Transilvania, şi la un pictor pe care îl trimisese să se şcolească în Occident şi să deprindă tainele neoclasicismului, Eustatie Altini. Cei doi au conceput un aşezământ somptuos aidoma marilor biserici europene, dar impregnat de fiorul smereniei răsăritene.

Prin bogatele decoraţiuni interioare, prin îndrăzneţele deschideri şi boltiri, prin modelajul măiestru al catapetesmei, prin iconografia vibrantă a iconostasului, Biserica Banu intra în tezaurul de splendori bazilicale din cetatea care avea cam tot atâtea locaşuri sfinte cât pravoslavnica Moscovă. Mitropolitul, înnodând firul a ceea ce se petrecuse anterior, păstrase numele de Banu, dar stabilise hram nou, cel al „Duminicii Tuturor Sfinţilor”. Pe uliţa cea de poveste a Iaşilor apăruse o zidire ce întrunea într-o împreunare armonică trupul zidit cu sufletul revelat.

Biserica Banu din dricul târgului a devenit un pol magnetic al cetăţii, un chemător loc de rugă, dar şi tărâm al milosteniei; slujitorii ducând mai departe misiunea de apărare şi ajutorare a celor în nevoie. Mai ales în anii primului război şi de atunci încolo Biserica Banu s-a impus ca o vatră a culturii naţionale. La Altarul sfântului locaş s-a slujit dintru început în limba română. În anii primului război într-una dintre casele parohiei Banu a locuit Nicolae Iorga, iar în alte două au funcţionat redacţiile şi tipografiile „Neamului românesc” şi ziarului „România”. În vremea pastoraţiei preotului cărturar Paul Mihail (1946-1979) şi în cea a actualului paroh, Dumitru Merticaru, Biserica Banu a continuat să fie un centru iradiant al spiritualităţii româneşti.

Istoria n-a fost întotdeauna îngăduitoare cu slujitorii şi credincioşii enoriei Banu. Comuniştii au deposedat-o de bunurile sale, cele mai multe destinate carităţii. Mai mult, au încercat pur şi simplu să o ascundă vederii. Însuşi trupul bisericii a avut de suferit, fiind aproape de ruinare. Dar candela nădejdii nu s-a stins o clipă şi s-a lucrat întru pregătirea ceasului sublim al renaşterii. Acesta a sunat în anii de slujire ai unui preot cu vocaţia ctitoririi şi întemeierii, părintele iconom stavrofor Dumitru Merticaru. Sfinţia sa, trecut prin bătălia reconstrucţiei din temelii a bisericii de la Erbiceni în anii regimului ateu, a arătat puterea de trece peste toate obstacolele şi a reuşit să obţină importante fonduri europene şi naţionale, cu ajutorul cărora, printr-un solid proiect al arhitectului Ioan Sasu, a reuşit să redea Bisericii Banu strălucirea originară, dăruind ieşenilor priveliştea sa încântătoare prin deschiderile realizate ingenios în configuraţia nou creată, deloc favorizantă, spre străzile Lăpuşneanu şi Banu. Păşeşti în curte şi parcă intri într-un lapidariu. Sub temelia bisericii, acolo unde s-au efectuat riguroase săpături arheologice, s-a creat un spaţiu muzeistic. În interiorul bazilicii s-a împlinit ceea ce ctitorul n-a mai apucat să isprăvească prin pictorul Eustatie Altini. Un meşter din Basarabia, acolo unde Mitropolitul Iacob Stamate a ctitorit un lăcaş identic, dărâmat de sovietici în 1962, pictorul Grigore Negrescu din Ştefan Vodă, împodobeşte întreaga cuprindere a naosului, pronaosului şi Altarului într-o horbotă cromatică. Din ţesătura ca de borangic vin către privitor siluetele în mărime naturală ale sfinţilor, iar pe tâmple şi bolţi reînvie cu forţă şi răscolitoare emoţie scene ample şi vii din istoria biblică, susţinute de un brâu multicolor de medalioane ale sfinţilor români. E un adaos sporitor de frumuseţe, ce contrapunctează fericit splendidul cadru arhitectonic neoclasicist.