Biserica este datoare, până în ultima clipă, să păstreze dialogul viu... (II)

...atât cu cel care stă în adevăr - și care poate să cadă în ultimul moment în amăgire - cât și cu cel aflat în eroare - care se poate pocăi cu onestitate și apoi cuceri cu succes raiul, în ultima secvență a vieții terestre.

Așa începeam articolul din numărul trecut în care am vorbit, sintetic, despre filetism ca zăpăceală (chiar eretică) manifestată în Biserică. În urma articolului s-au ridicat voci în diaspora din Germania sau Franța care, pornind de la cele spuse de mine, au vehiculat principiul slujirii Liturghiei preponderent în limbile țărilor de adopție. Această măsură (lipsită de măsură!) ar întrupa, chipurile, idealul misionar al Bisericii: acela de a se adresa credincioșilor în graiul lor. Mi se pare falsă abordarea, deoarece Biserica din diasporă are un dublu rol: acela de a asigura mântuirea credincioșilor (români, în principal, parohiile fiind românești), dar și de a prezerva identitatea națională, etosul celor aflați departe de țară. Cu alte cuvinte, limba română este singurul vehicul apt pentru a comunica adevărul dumnezeiesc, dar și realitățile sufletești specifice neamului românesc, așa risipit geografic cum este el acum... Renun­țarea la limba română în cult sau îngrădirea ei liturgică nu este soluția optimă, dimpotrivă. Câștigi câteva suflete apusene pentru Hristos (lucru onorabil și de dorit), însă pierzi aderența la propria comunitate legată prin limba vorbită, în primul rând. De dragul unei misiuni/unități la „scară mare” poți pierde ceea ce deja ai dobândit: unitate și coeziune la „scară mică”, a comunităților deja existente. O slujire alternativ lingvistică, așa cum este acum, cred că rămâne opțiunea funcțională echilibrată.

Acum, despre suveranism nu aș fi scris defel dacă acest curent ideologic nu s-ar manifesta deja vizibil în viața credincioșilor Bisericii, ca o „completare” laică a Evangheliei trăite, aplicată în normele realului imediat. Mulți credincioși au devenit mai sensibili la teoriile conspirației (pe care deja le cunosc și le completează savant, ca pe rebusuri) decât la predica duminicală a preotului. Mai suculente devin ipotezele prin care alții „ne fură calul” decât exemplul tâlharului care a șterpelit concret raiul, fiind întins pe cruce. Despre lucrarea misionară inegalabilă a Apostolilor știm noi câte ceva, însă despre globalism putem vorbi ore întregi, fără pauză. Viețile sfinților ne sunt oarecum cunoscute, dar mai aprofundate sunt cunoștințele despre „plandemie”, guverne mondiale și războiul „sfânt” din Ucraina. Despre Filioque sau istoria Bizanțului am fi auzit noi câte ceva, însă la capitolul 5G, CIP-uri sau „dârele de pe cer” nu ne întrece nimeni. Totul pe surse, aflat pe la colțuri printr-o mare „șansă”, unică și irepetabilă, cules de pe site-uri obscure, bloguri tenebroase sau postări ale trolilor de pe rețelele sociale.

În aceste condiții de precaritate a informa­ției și de suspiciune generalizată, alimentată și de comunicarea oficială deficitară, este firesc să crească mișcarea suveranistă cu aere de falsă rezistență duhovnicească. Care mișcare, simplu spus, dorește o mai mare autonomie față de „supra-statul” UE, o mai extinsă rază de acțiune a politicilor naționale, o decuplare legislativă și normativă mai accentuată față de Bruxelles. Iar în ceea ce îi privește strict pe credincioșii Bisericii, aceștia sunt exasperați de politicile (trans, meta) sexuale ale Uniunii, de cultura consumului excesiv, de hedonismul care marchează începutul de mileniu. Pe bună dreptate, creștinii ortodocși trăitori nu se regăsesc în acest mod de viață, dar care, atenție!, nici în Uniunea Europeană nu este generalizat. Locuitorii Europei Occidentale, în viața lor reală, nu sunt nici așa cum îi prezintă propaganda LGBTQ+ și mitingurile acesteia, dar nici cum îi caricaturizează mișcarea suveranistă: o adunătură de apostați, de deraiați sexual, de exploatatori veroși, de oameni fără nici un Dumnezeu. Cele 500 de milioane de suflete ale Uniunii sunt, în mare parte, oameni normali. E drept, mai puțin legați de Biserică, așa cum ne manifestăm noi, însă asumați în planul ordinii, al civilizației, al moralei minimale ca formă de conviețuire socială. În plus, generozitatea lor față de nenumăratele cauze ale planetei reprezintă o formă de recuperare a religiozității pierdute. Ceva-ceva tot a rămas acolo...

În schimb, celor care se plâng că UE (pusă în contrapartidă cu „marele vecin” de la Răsărit care își ambalează agresiunile interne sau externe în haine doctrinare creștine) este adversarul Bisericii, le amintesc faptul că în Bizanț, pe vremea „simfoniei” Stat-Biserică, împărații interveneau brutal în chestiunile doctrinare, în schimbarea patriarhilor, exilul sau chiar execuția lor, în politicile de drept bisericesc, în organizarea teritorială. Împăratul, adică puterea politică, intervenea fățiș, direct și scurt în viața Bisericii ori de câte ori rațiunile de stat o impuneau. Pe când acum? A venit vreo directivă UE care să atingă doctrina Bisericii, puritatea ei dogmatică? Ne-a impus Bruxelles-ul vreun patriarh, episcop sau stareț? A desființat vreo mănăstire, facultate de teologie sau parohie în diasporă? A tăiat fondurile Bisericii? Dimpotrivă, au venit bani europeni pentru proiectele sociale, refacerea patrimoniului bisericesc, muzeografic, cultural în general. Și da, libertatea are un preț, depinde de noi să facem un sla­lom inteligent, păstrându-ne linia directoare, busola morală. Dar vă întreb: cum ar fi fost viața noastră religioasă fără această libertate? Acum să vedem răspunsul! Dar acela onest, nu invenții de propagandă năimită.

P.S. Înainte de a răspunde, țineți cont de faptul că niciodată Biserica Ortodoxă Română nu a fost atât de liberă în exprimare și acțiune, atât de dezin­hibată duhovnicește, atât de implicată social, atât de prosperă și atât de vizibilă. Și... atât!