Biserica este datoare, până în ultima clipă, să păstreze dialogul viu...

Citește și:  Biserica este datoare, până în ultima clipă, să păstreze dialogul viu... (II)

...atât cu cel care stă în adevăr - și care poate să cadă în ultimul moment în amăgire - cât și cu cel aflat în eroare - care se poate pocăi cu onestitate și apoi cuceri cu succes raiul, în ultima secvență a vieții terestre. Dialogul se întrerupe doar în două cazuri: cel de apostazie înverșunată și mărturisită ca atare și/sau cel de erezie care nu dă semne de revenire, ba chiar este promovată cu cerbicie. Aceste două situații fac imposibil dialogul, în rest putem vorbi despre câte-n lună și-n stele legat de viața aceasta, de cea viitoare, de strategii de mântuire, de raportul cult-cultură, de accente (ori chiar curente) ideologice prezente în viața religioasă sau de markere liturgice specifice, de managementul resurselor sau de viața monahală actuală. Orice se poate discuta în duhul sincerității creștine, al rugăciunii (atâta câtă este), al Tradiției actualizate. Inclusiv ispitele comunitare sau personale ale vedetismului duhovnicesc, ale filetismului mascat în lupta pentru „puritatea Ortodoxiei românești”, ale naționa­lismului monologal și monoman, apărut ca revers la ofensiva globalismului nivelator. Acest tip de izolaționism identitar se numește acum suveranism.

Suveranismul, ca și filetismul (cu care se înrudește ideologic), a crescut în influență în România ultimilor ani. Filetismul a fost „prizat” inițial pe filiera propagandei național-comuniste, iar mai apoi pe altoi grecesc chiar la începutul anilor 90 prin numeroșii bursieri și pelerini din unele mănăstiri athonite - care au rafinat conceptul având deja câteva secole în spate, și exprimat ca atare în perioada Paleologilor - după ce grecii au recuperat Constantinopolul de la cruciații latini (1261). Din acel ceas dramatic Bizanțul a încetat să mai joace un rol de putere poli­tico-militară universală, „retrăgându-se” într-o carapace - frumos ornată, de altfel! - a sentimentului național grecesc, tot mai puternic girat și de mediul monahal. Acest fenomen extins mental și susținut ideologic a prins aripi cu ocazia lansării Megali Idea, a războaielor din 1821 și 1919-1922, cu precădere în timpul ultimului conflict violent greco-turc, însă la sfârșitul căruia s-a prăbușit aproape întreg eșafodajul de visuri elene țintind refacerea Bizanțului politic.

În România, filetismul are un caracter excepționalist, românul fiind considerat o specie aparte de creștin (evlavios, rugător, milos, empatic, etern bun), locuind cam singurel în „Grădina Maicii Domnului”. Față de alți creștini care s-au botezat sub amenințarea paloșului, românii au primit credința firesc, de la Apostolul Andrei - lucru perfect adevărat. Însă de aici și până la a idealiza calitatea actului de credință al românilor, făcând din el un unicat la scara istoriei, sau la a susține că suntem singurii care am păstrat spiritul nealterat al Evangheliei în comportament și că am moștenit caratele Ortodoxiei inițiale transmise prin laptele matern sau basmele bunicilor, calea e lungă... Afirmația că toți Balcanii, dar nu numai, ci și spații geografice vaste de la Marea Neagră la Adriatica, de la Egee la Ionică, din Crimeea până-n Corfu, Moravia sau Panonia sunt tributare genomului geto-dacic, că Ortodoxia a produs sfinți sub acoperire (proto)românească și că ofensiva prozelitistă catolică spre estul Europei a fost frântă în Apuseni sunt tot atâtea probe de exagerare voită a ceea ce oferă acum studiul istoriei. Meritele noastre sunt incontestabile și se leagă de dăinuire și sfințenie în secvențe istorice foarte complicate, iar cele care nu au fost documentate istoric (încă) sunt binecunoscute de Dumnezeu Însuși. Însă rescrierea în cheie exaltat-romantică și voit eroică a istoriei creștinismului românesc este o operațiune ideologică și mai puțin teologică. Ceaușescu nu făcea și el filme cu voievozi și haiduci care parcă vorbeau din directivele Plenarei CC al PCR din 1971 privind re­voluția socialistă în cultură, istorie, cercetare etc.? Cu alte cuvinte dictatorul român a lansat și urmărit, după vizita în China și Coreea de Nord, conceptul de noua revoluție culturală enunțată prin „Expunerea cu privire la programul PCR pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice, ridicarea nivelului general al cunoaşterii şi educaţia socialistă a maselor”. Expunere din ale cărei „prevederi” și „strategii” unii nu au ieșit nici până în ziua de azi... Iar acum vehiculul cel mai eficient, pentru unii dintre acești inseminatori de ideologie artificială, a devenit chiar Ortodoxia cu șarmul ei inefabil, cu trăirea ei profundă în popor, cu prestigiul ei milenar, dar și cu anticorpii ei cam slăbuți la impostură și automulțu­mire pe date statistice. Atacul ideologic (de acest tip) bate acum la porțile încă ferecate ale Bisericii. Pentru cât timp, însă? (va urma)