Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Bogăţia, funcţia şi slujirea lui Dumnezeu
În 2006 era publicat la Sibiu al patrulea volum al colecţiei închinate scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog. La finalul acestuia, printre anexele de rigoare se regăsea şi un scurt tratat al unui general bizantin, Kekaumenos. Scris între 1075 şi 1078, acest tratat este necunoscut de către majoritatea creştinilor de astăzi. Răsfoind cele 34 de pagini, câte cuprinde această scriere, am găsit câteva idei demne de a fi menţionate. Pentru cei ce iubesc literatura sapienţială, trebuie să spun că tratatul respectă întru totul forma obişnuită a unei astfel de scrieri: este concis, sentenţios şi atacă subiecte din viaţa curentă a fiecărui om.
Direcţiile asupra cărora aş dori să mă concentrez ar fi doar două, aşa cum spune şi titlul: împăcarea bogăţiei şi a funcţiei cu slujirea lui Dumnezeu. Am ales această scriere în special pentru că tratează cu multă obiectivitate şi seriozitate problema aceasta delicată. „Lucru mare şi puternic este să aibă cineva mulţime de slujitori, dar şi mai mare şi mai puternic este omul înţelept, chiar dacă e lipsit de bogăţie. Căci zice un înţelept: «Bogăţia este preţul de răscumpărare al bărbatului» (Proverbe 13, 8), şi bine a zis. Pe lângă aceasta aş spune că, din pricina bogăţiei, mulţi au fost victimele uneltirilor şi şi-au pierdut viaţa. Nu blamez bogăţia, dar prefer înţelepciunea. Căci cu harul lui Dumnezeu prin aceasta facem unele ca acestea: mai întâi reflectăm, şi aşa lucrăm cu mâinile“ (pp. 440-441). Kekaumenos se dovedeşte un general plin de înţelepciune afirmând acestea. Dacă bogăţia este importantă, atunci trebuie să recunoaştem că înţelepciunea este şi mai importantă decât aceasta. Înţelepciunea îţi poate aduce bogăţie, dar situaţia inversă nu este atât de simplă. Bogăţia nu te poate face să păzeşti mai bine poruncile Evangheliei, din contră, poate reprezenta atât o primejdie pentru suflet, cât şi pentru trup. Îţi înăbuşă sufletul cu plăceri, şi aduce ameninţare trupului, din cauza hoţilor. Înţelepciunea este lumina reflectării şi începutul lucrării practice.
Spunând acestea, probabil că nu am privit şi partea bună a bogăţiei. Kekaumenos spune în alt loc: „Nu refuza administrarea şi conducerea provinciilor militare; ci cunoaşte că această demnitate e un dar al lui Dumnezeu. Refuză însă să faci rău“ (p. 438). Prin această afirmaţie se pare că generalul se contrazice, dar, privind cu mai multă atenţie, observăm şi partea pozitivă a bogăţiei şi a funcţiei. Acestea sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Dacă le refuzăm din smerenie, bine facem, dar dacă le primim cu smerenie, facem la fel de bine. Ceea ce trebuie să refuzăm este să facem rău. Nici bogăţia, nici funcţia deţinută nu sunt rele în sine. Atâta vreme cât sunt deţinute cu smerenie şi cu atenţie sunt binefăcătoare pentru toţi, dar devin rele atunci când sunt folosite pentru mândrie. Aşa cum ne spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Hristos nu defaimă averile, ci pe cei stăpâniţi de averi“ (Omilii la Matei, p.729). Orice lucru făcut pentru Dumnezeu este bun, chiar dacă aceasta înseamnă să accepţi o funcţie importantă sau să îşi împarţi atent averile. Kekaumenos ne vorbeşte şi despre o milostenie atentă: „Doi oameni am plâns: pe zgârcit şi pe risipitor - pe risipitor, pentru că n-are nimic şi este sărac, dar cheltuie dincolo de puterea lui, iar pe zgârcit pentru că are de prisos - şi i-am deplâns pe amândoi. Tu însă, dacă ţi-a dat Dumnezeu, nu fi zgârcit, ci generos cu măsură, nu însă cu mimii şi cu cei care vorbesc cuvinte de ruşine şi cu cei linguşitori, ci cu oameni decenţi, sinceri şi cinstiţi“ (p. 439). Sărăcia nu este o virtute, ci doar dorinţa de a-I sluji lui Hristos în orice stare materială ai fi. Milostenia trebuie să aibă o anumită atenţie, pentru ca nu cumva să dăruim unor persoane care înşeală cele necesare oamenilor cu adevărat lipsiţi.
Bogăţia se curăţeşte prin milostenie şi smerenie, la fel şi înălţimea funcţiei se coboară prin aceste două arme. Dacă nu le avem, este mai bine să ne ferim de a fi bogaţi sau importanţi, altminteri riscăm să cădem în mândrie, lucru total neplăcut lui Dumnezeu. Prin urmare, să nu uităm un ultim sfat al generalului: „Copile, să nu te trufeşti, chiar dacă realizezi lucruri mari. Hoţul are drept adversar pe stăpânul lucrului furat, adulterul se opune soţului femeii adultere, iar cel trufaş are potrivnic pe Dumnezeu“ (p. 444).
Citatele se regăsesc în:
Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri, volumul IV: Viaţa şi opera, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2006, 522 p.