Bucuria colindatului în Maramureș

Deşi obiceiurile aveau o structură unitară în întreg spaţiul nostru etnofolcloric, demonstrând marea unitate a culturii populare româneşti, fiecare zonă a deţinut şi mai deţine încă un mod propriu de a se exprima, scria etnologul Mihai Pop în lucrarea sa „Obiceiuri tradiționale românești”. Maramureșul este o astfel de zonă care își susține specificitatea prin felul în care sunt trăite sărbătorile. Dorința de a învăța cât mai multe colinde este foarte prezentă în Maramureș, uneori este chiar o obligație.

În Maramureș, colindatul a devenit o adevărată instituţie, potrivit formulei lui P. Caraman. Această perioadă a celor 12 zile care marchează moartea timpului bătrân și (re)nașterea unui timp tânăr este un moment marcat de foarte multe manifestări folclorice, ce pregătesc intrarea în perioada „timpului din afara timpului”, cum mai era denumită perioada între Crăciun și Bobotează; zilele propriu-zise de sărbătoare; dar și ieșirea din sărbătoare și reintrarea în timp.

Dincolo de toate modificările produse de modernitate, în ceea ce privește fenomenul colindatului, maramureșeanul a produs cele mai puține schimbări majore la nivelul funcționalității acestuia. S-au produs modificări la nivelul modului de performare, la nivel formal, dar nu s-a alterat profund fondul acestuia. Colindatul este încă profund asociat cu ideea de sărbătoare, se iese, astfel, în mod evident din starea de comun și se intră într-o stare de excepțional, se produce încă acea breșă în timpul istoric, pătrunzându-se într-un timp sacru.

De foarte multe ori, omul modern este acuzat de incapacitatea de a mai trăi cu adevărat sărbătorile ca acte sacre. Însă tocmai elementele folosite pentru a argumenta această afirmație, spre exemplu apelul la forme multiple de exces (podoabe, strălucire, mâncare etc.), susțin ideea păstrării sensului de bază al sărbătorii, e drept uneori inconștient, „reactualizarea periodică a actelor creatoare înfăptuite de către ființele divine în «illo tempore» (Mircea Eliade, «Sacrul și profanul»). O analiză în profunzime arată că se renunță în fapt la tot ceea ce ține de cotidian și se revine într-un „timp al originii”, care îi dă șansa omului la o regenerare spirituală.

În Maramureș se manifestă un fel de solidaritate a comu­nităților în privința conservării caracterului sacru al celor 12 zile, dar și a perioadei premergătoare acestora; acestea sunt trăite cu intensitate mai mare decât în cazul altor sărbători de peste an. Așadar, împodobirea excesivă a casei, cumpărarea de haine noi, de daruri scumpe, alimentele în exces, luminile etc. se dovedesc a fi gesturi, ritmuri, obiecte ce corespund nevoii ființei de a comunica cu sacrul, foarte active încă în Maramureș. Toate acestea sunt semne ale „stării de excepțio­nalitate” în care se intră. Regăsim activă, aici, acea funcție a ritului definită de Pascal Lardellier, în cartea „Teoria legăturii ritualice”, ca „vector dinamic ce articulează două temporalităţi, una utopică şi cealaltă actualizată de rit şi care beneficiază în primul rând de o încărcătură sacră. Întrucât şi principiile de stabilire a ritmului şi a repetiţiei participă la transformarea ritului ca practică socială într-o practică simbolică”.

În interiorul zilelor de sărbătoare, omul își redescoperă nevoia de a imagina, iar imaginația îi dă dreptul la renunțarea la orizontalitate și intrarea în contact cu verticalitatea. Revenirea la simbol îi permite omului să își învingă temerile generate de existența sa în timpul istoric și să reintre într-o stare de echilibru cu sine, cu colectivitatea, dar și cu Cosmosul. Preluând teoria lui Gilbert Durand, spunem că „gândirea simbolică redresează echilibrul”.

Rostirea colindelor, primirea colindătorilor, așezarea după masă, oferirea darurilor, întoarcerea colindei etc. devin modalități de participare activă la o realitate simbolică, prin asumarea unor roluri și, implicit, a unor măști. Asistăm, așadar, la un adevărat ritual de inițiere, ce îl transformă pe individ dintr-o ființă socială într-una religioasă, capabilă să recepteze mesaje, dar și să le transmită la rându-i. Simbolul are încă puterea de a-l determina pe omul modern să iasă din limitele propriei ființe și să (re)învețe apartenența, „simbolul devine capabil să dezvăluie solidaritatea dintre structurile vieții umane și cele cosmice și să deschidă omul celorlalte cosmosuri”. Într-adevăr, este vizibilă acea angoasă generată de contradicția între unitate și unicitate specifică omului modern, atât de frumos definită de Constantin Noica, dar ea este învinsă de nevoia de a redeveni parte a familiei, a nea­mului, a comunității din care face parte în această perioadă.

Dorința de a învăța cât mai multe colinde este foarte prezentă în Maramureș, uneori este chiar o obligație. A nu putea să răspunzi unui colind cu altul apare adeseori în această parte de țară ca o rușine, și aceasta pentru că a nu fi parte a „jocului” ar însemna să îl anulezi, să te situezi pe poziția celui care atrage dezordinea. „Mulță­mitura” la colindă și întoarcerea colindei, prin transformarea fiecărui membru al grupului/colectivi­tății din vizitat în vizitator, are rolul de a amplifica efectul mesajului sau/și al urării conținute în textul și ritmul colindelor, de a nu-l lăsa să se piardă/risipească. Acest lucru devine identic cu a primi daruri și a dărui, o formă de schimb, simbolică, care, dincolo de simpla aparență a dorinței de a nu rămâne mai prejos, are și rolul de a anula rupturile și de a transforma o simplă unitate în alianțe capabile să îl facă pe individ mai puternic, să îl regenereze.

Asumarea rolului de jucător într-o piesă care are puterea de a anula cotidianul, de a-l situa în starea de părtaș al unor mesaje ce vin de undeva dintr-o lume superioară, vorbind despre gesturi, personaje mitice/religioase, acțiuni mitice/religioase; implicarea unor obiecte magico-mitice: otava, lanțul, grâul, busuiocul, măștile de animal, cele antropomorfe, clopoțeii, talăngile; utilizarea unor alimente cu caracter simbolic: colacul, vinul, merele, nucile, caltaboșul, răciturile, cozonacul etc., toate au puterea de a susține faptul că sub aparența unui spectacular gratuit și al unui exces voit se ascund încă niște semnificații profunde ale colindatului.