Bulimia spirituală

„Să nu muști mai mult decât poți mesteca” este o veche zicere britanică, foarte potrivită de altfel nu doar comportamentul social, ci și celui duhovnicesc. În ceea ce privește boala care dă titlul acestui material și care constă tocmai în a mânca pe sistem nervos, orice, oricât, doar pentru a regurgita mai târziu, ea reprezintă o imagine perfectă a ceea ce se poate întâmpla când nu doar muști, ci și consumi dincolo de limitele propriei tale persoane. Această lăcomie, această iubire a declinului, a neîmplinirii, a suprasaturării propriilor nevroze cu mâncare nu este doar o boală a lumii moderne, este o insuficiență istorică, de ordin spiritual, de schimbare a unui impuls care trebuie orientat spre veșnicie și care sfârșește în putrefacția cărnii.

Ni se vorbește tot mai des despre „consum”, a cărui creștere ne favorizează și a cărui scădere ne afectează. Pentru a ne păstra stilul de trai actual, mult evoluat în comparație cu generațiile anterioare, ar trebui nu doar să mușcăm mai mult decât putem mesteca, ci și mesteca mai mult decât putem înghiți... Pentru ce? Pentru a ajunge apoi la favoritele perioade de criză, de regurgitare masivă în care stomacul, incapabil de digestie, refulează asemenea unei supape supraîncărcate. Apoi ne fericim cu declinul, cu reînceperea dobândirii capacității de a mușca, de a ne lăcomi din nou, de a devora cu furie abisală mult, cât mai mult, totul din jurul nostru. Mâncare, oameni, funcții, tehnologie... Trebuie o foame vorace, o sete de nestins, o dorință și un apetit demne de un om abulic, o digestie absolută care să consume tot, pentru ca, după aceea, să ne așezăm precum leii într-un somn adânc, dărâmător, ca o refacere de după un ospăț fără limite.

Tot acest scenariu bolnav nu ar putea avea loc dacă omul ar fi exclusiv trup. Sufletul este cel care rămâne întotdeauna de nesăturat, cel care dă impuls mușcăturii fără limite, al înghițirii fără măsură, al consumului scăpat de sub control. Și sufletul, care ne împinge spre bulimia trupească, numită în scrierile patristice „lăcomia pântecelui”, are parte de asemenea și de bulimia proprie, de factură „spirituală”, o încarnare nefirească, o gheară a trupului în jugulara vieții spirituale. Bulimia spirituală se manifestă însă în formele sale cele mai distorsionate tocmai la oamenii duhovnicești, care se străduiesc să se lupte cu patimile lor, dar care încă nu au dobândit suficient discernământ. Diavolul, iscusit fiind în războiul nevăzut, știe că nu poate potoli un mare avânt, de aceea apelează la o luptă de gherilă mai degrabă decât la înfruntarea directă. Dacă va da greș cu ispitele de-a stânga - lăcomia, desfrânarea, mânia, lenea etc. - va lovi cu ispitele de-a dreapta. Te va împinge la măsuri care nu-ți aparțin - un canon de rugăciune peste măsură, metanii fără număr, postire grea, milostivire dincolo de resursele avute la dispoziție -, totul pentru a te face să cazi în descurajare, a te rătăci, a te îmbolnăvi trupește și sufle­tește. Singurul leac cu adevărat eficient este ascultarea. Când omul merge la duhovnic și îi spune ce are de gând să facă și ascultă sfatul lui, el biruiește această bulimie sufletească. Este de notorietate cazul unei femei care a venit la părintele Paisie Olaru spunându-i că face multe metanii, de ordinul sutelor pe zi. Părintele Paisie a rugat-o să facă doar 12 pe zi. Vă vine să credeți că femeia a revenit în câteva săptămâni spunând că nu a putut să le facă pe cele 12!?! Suferind de o bulimie spirituală, ea împlinise fără ascultare un canon peste puterile ei, dar, de îndată ce intrase sub sfera binefăcătoare a sfatului duhovnicesc, se trezise la realitate. Iar realitatea ei era de 12 metanii pe zi, nu de câteva sute. Dacă nu ar fi ascultat de sfatul duhovnicului ei, ar fi ajuns la rătăcire spirituală și totul s-ar fi năruit sufletește în scurt timp.

Nu pot decât să revin la un cuvânt foarte frumos al Sfântului Isaac Sirul, sugestiv pentru problema de față: „Când demonii văd pe cineva mergând în lumina minții lui prin echilibrul făptuirii lui și ostenelile lui măsurate, se luptă cu el prin dezechilibre, ca el fie să micșoreze, fie să sporească una dintre aceste osteneli, pentru că ambele lucruri sunt deopotrivă de vătămătoare. Alcătuirea armonioasă a trupului să-ți slujească drept pildă pentru alcătuirea armonioasă a vieții ascetice. Căci atunci când este un dezechilibru într-una dintre părțile lui, aceasta pricinuiește o dereglare în tot trupul, de unde provine boala; la fel și cu sănătatea sufletului: atât sporirea, cât și eliminarea lucrurilor care o garantează duc la același efect” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a II-a, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2003, pp. 90-91).

Desigur, există și cealaltă variantă, una care urmează același drum de la Satiriconul lui Petroniu (în special scena ospățului lui Trimalchio) din secolul I d.Hr. și până la filmul La Grande Bouffe regizat de Marco Ferreri în 1973, calea bulimiei asumate la modul absolut. O bulimie autodevoratoare, care se continuă și în veșnicie, cu viermele nemuritor și nesăturat din pântecele infernului.