Candelă de cuvinte și memorie

Seara zilei de 22 ianuarie 2026 s-a așezat peste București, în lumea scriitorilor, ca o hlamidă de catifea. În inima orașului, într-una din sălile Teatrului Național, iubitorii cuvintelor s-au adunat asemenea unor pelerini ai sensului, chemați de lumina unei noi apariții editoriale.

A fost seara lansării volumului 150 de proeme, apărut la Editura Junimea, în colaborare cu Editura Ararat, carte care poartă în sine greutatea gândului şi delicatețea trăirii.

Autorul, scriitor consacrat, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, a ales ca întâlnirea cu cititorii să se petreacă în Sala Media a Teatrului Național „I.L. Caragiale”, loc devenit, pentru câteva ceasuri, un adevărat sanctuar al cuvântului. Cartea reunește, așa cum spune și titlul, 150 de proeme în proză - mici universuri concentrice, fiecare cu respirația și rostul său.

Bucuria autorului s-a împletit cu prezența numeroasă a scriitorilor, a personalităților culturale și a unor invitați de seamă. Fiecare, prin cuvânt, reflecție, concluzie rafinată sau prin cântare, a adăugat o nuanță aparte acestei seri, transformând lansarea într-o sărbătoare culturală.

Autorul a mărturisit că fiecare text este „o incursiune către miezul condiției umane”, punând în discuție teme adânci: despre armeni și memoria lor, despre familie și rădăcini, despre existență, despre înălțimile gândirii, despre cuvânt și mărturisire. A recomandat cititorilor să parcurgă paginile volumului cu răbdare, câte o pagină pe zi, pentru ca fiecare proem, printr-o adâncă meditație, să fie lăsat să rodească în inimă.

Am parcurs și eu câteva pagini și am înțeles, încă de la primele rânduri, că omul dăruit cu o asemenea îndeletnicire își petrece timpul cugetând, meditând profund, citind, dar și aducându-și aminte de cele petrecute cândva. Autorul a subliniat fragilitatea frontierei dintre poezie și proză, vorbind despre faptul că propria sa experiență se naște din muzică, din poezie și din înaltele trăiri ale spiritului.

Între cei care au luat cuvântul, criticul literar Angelo Mitchievici a descris cartea ca fiind una plină de înțelepciune, îmbinând sensibilitatea personală a autorului cu reflecții asupra istoriei și condiției umane. A vorbit, de asemenea, academicianul Mircea Dumitrescu, realizatorul graficii volumului, oferind mărturisiri despre dialogul tainic dintre imagine și text, iar moderarea i-a aparținut lui Cristian Pătrășconiu. Directoarea Editurii Junimea, Simona Modreanu, a subliniat importanța unei asemenea apariții editoriale în peisajul cultural contemporan.

Lansarea a fost îmbogățită cu o consistentă componentă artistică, în parteneriat cu Teatrul Național: Luminița Burcă la vioară, Adriana Maier la pian și Ion Bogdan Ștefănescu la flaut au îmbrăcat cu sunet ceea ce cuvintele deja rostiseră, deschizând și mai larg porțile sensibilității.

Atmosfera serii a devenit, treptat, prilej de mărturisiri.

Pentru mine, deosebit de impresionantă a fost sensibilitatea cu care Varujan Vosganian a atins anumite teme din propria viață. O lacrimă adâncă s-a ivit în timpul convorbirilor purtate în liniștea ce vestea apropierea nopții. Și totuși, toate acestea au fost așezate în lumină. Nimic din puterea întunericului lăsat peste București nu umbrea frumusețea trăirilor și a destăinuirilor din acel moment.

Lacrimile autorului vorbesc despre încercările și suferințele prin care au trecut armenii, despre nedreptățile pe care istoria le-a purtat și care, din nefericire, încă se întâlnesc în tumultul vieții cotidiene. Despre multe dintre acestea Varujan Vosganian a scris în proemele-mărturisiri, așezate, simbolic, în număr egal cu psalmii Prorocului David, cel care și-a îndreptat cuvintele către Dumnezeu, cerând din adâncul inimii binecuvântare și iertare.

Seara de 22 ianuarie 2026 nu a fost doar o lansare de carte, ci o întâlnire cu memoria, cu durerea transfigurată în frumusețe și cu speranța că, prin cuvânt, omul poate urca mereu, pas cu pas, către lumină.

Cititorul va descoperi, pășind cu răbdare prin această carte și lăsându-se purtat de curgerea paginilor ei, frumuseți și trăiri pe măsură, delicate și adânci, asemenea unor izvoare tainice ce se deschid unul câte unul. La câteva dintre aceste lumini ale cuvântului voi face și eu popas, încercând să le aduc mai aproape de inimă.

Din al patrulea proem al noului volum citim: „Mă simt vinovat faţă de trandafirii crescuţi în fundul grădinii, sub gardul către Biserica Sfântul Nicolae. Apăruseră din întâmplare, aşa cum jertfele se nasc din întâmplare. Erau trandafiri de dulceaţă, cu petale subţiri, de un roz ca de sânge, amestecat cu apă şi un miros cum ar fi, dacă tristeţile ar mirosi, ştiau ce-i aşteaptă, nu puteau fugi. Petalele încă vii se adunau în boluri de sticlă, se opăreau în apă fierbinte, îndulcită cu miere şi se fierbeau la foc mic, până ce marginile se destrămau. Dulceaţa era parfumată şi bună la gust, dar, mâncând-o, le-aş fi cerut iertare florilor, când erau încă vii şi frumoase, dar ce frumuseţe e aceea care nu se sfârşeşte...”

Este o meditație asupra jertfei, asupra frumuseții care se naște și piere, dar și asupra vinovăției subtile pe care o poartă cel ce trăiește din darul altuia.

Continuăm apoi cu o mărturisire pe care autorul a făcut-o și la lansarea cărții, consemnată în a opta proemă a volumului:

„Mi-amintesc ziua când a fost dărâmată Biserica «Sfânta Vineri». Oamenii priveau catapultele năruind cărămizile, ca şi cum ar fi văzut de aproape armaghedon. Evreii privind neputincioşi distrugerea templului, înainte de izgonirea în Babilon, numai că noi n-am plecat în exil, am parcurs o nouă coborâre întreagă, din care ieşirea devenea imposibilă. O asemănare şi o deosebire în toate: pe locul unde fusese altarul au ars zile în şir lumânări, oamenii culegeau cărămizi şi le-nveleau în pânzeturi albe, le adunau, cum alţii aveau să culeagă pietre din zidul Berlinului, numai că aceia erau dărâmări de ziduri care despresura, pe când demolarea Sfintei Vineri a fost o dărâmare de ziduri care împresura...”

Mărturisirea autorului se întâlnește cu același adevăr pe care l-am auzit şi la alți martori, care au fost de față, ori la cei care au suferit neputincioși, aflând de dărâmarea uneia dintre cele mai iubite biserici din București.

În proemul al douăsprezecelea citim:

„Cea mai frumoasă noapte din an, când înfloresc teii de vară şi cerurile se întredeschid, de parcă frunzele căzute s-au strâns din pomul binelui şi al răului, se lasă să ardă mocnit până când binele şi răul se desfac în vălătuci de fum şi pornesc, îmbrăţişându-se peste lume, ca mirii pe acoperişuri. Iar binele şi răul se împletesc ca o funie coborâtă din cer. Ne iubim, nu mai putem fi inocenţi, şi aşa cum luna îşi are creşterile şi descreşterile ei, o parte a chipului tău rămâne în umbră. E cea mai frumoasă noapte din an...”

În proemele 56 și 57, autorul vorbește despre cei mai mulți dintre oamenii pe care i-a cunoscut și care au murit. Mormintele sunt frumos rânduite, iar el parcă privește către ei printr-un ochi de sticlă, din vremea când erau vii, deși nu le mai poate întâlni privirea. Și mărturisește:

„Ai mei au murit în tăcere, moartea le-a fost aşa de sfioasă încât nici măcar nu li s-a găsit mormântul. Şi cui să-i pese? Numele victimelor s-au pierdut de mult, în schimb numele călăilor sunt pe buzele tuturor.”

În proemul 76 citim:

„Pe bunicii mei, Garabet şi Setrak, nu i-am văzut niciodată plângând. M-am hotărât să scriu o Carte a şoaptelor despre ei amândoi, despre cele văzute şi nevăzute, şi tocmai lacrimile lor, pe care nu le-am văzut, m-au ajutat să o scriu.”

În proemul 78, autorul vorbește despre bunica Arşaluis (Aurora), care și-a scris viața pe ultima pagină a unei Biblii: despre incendierea cartierului armenesc și fuga din Constantinopol, despre aruncarea în valuri a trupului tatălui mort la traversarea mării, despre căsnicia pusă la cale de părintele Ignadios, copilul născut mort și apoi tata, cutremurul din patruzeci și războiul cel mare, apoi lumea cea mică și atât...

„Păstrez o fotografie de-a ei de la optsprezece ani: o minionă, plinuţă, cu ochii verzi luminoşi şi părul lung, ondulat. E nostim să mi-o imaginez pe bunica o adolescentă frumoasă, semănăm, ar fi putut fi sora mai mică a fetiţei mele. De fapt, eu n-am cunoscut-o pe bunica decât bătrână, de parcă s-ar fi născut aşa, odată cu mine, cum de altfel şi lumea întreagă. Îmi amintesc cum se gătea să meargă la biserică, unde făcea cruce largă, cu gesturi alese, de parcă făcea dansul crucii. De la piaţă se întorcea cu trăsura, ca o cocoană ce era; gândeam, la căpătâiul ei, că n-ar fi vrut ca lumea s-o vadă în felul acela, şi-ar fi acoperit faţa cu palmele, dar nu se putea. A rămas aşa, stânjenită sub privirile celorlalţi...”

Toate aceste fragmente, puse laolaltă, alcătuiesc nu doar o carte, ci o candelă de memorie și conștiință, aprinsă pentru cei de ieri și pentru cei de astăzi, o chemare tainică la aducere-aminte, la compasiune și la adevăr.

Așadar, multe se descoperă citind paginile acestei cărți: nu doar vraja muzicii și frumusețea cuvintelor, nu doar migala expresiei și delicatețea imaginii, ci și legăturile tainice cu cea mai slăvită cetate creștină din câte au existat vreodată - Constantinopolul -, de unde își trag rădăcinile și familia scriitorului, cu toate mărturisirile, pribegiile și încercările vremurilor de atunci. Fiecare proem devine astfel o punte între lumi, între generații, între trecutul care doare și prezentul care caută sens.

În proemul 79 aflăm despre marele sculptor Michelangelo Buonarroti. Autorul mărturisește: „Multă vreme n-am știut de ce mă fascinează Pietà, Maica Domnului îmbrățișându-și Fiul coborât de pe cruce. Am înțeles în sfârșit nepotrivirea care mă fascina, așa cum orice nepotrivire poate atinge sublimul. Maica e mai tânără decât Fiul. Chipul Mariei a rămas cel al Fecioarei din clipa Buneivestiri.”

Aceste rânduri, asemenea multor altora din carte, sunt veritabile fire de teologhisire.

Curăția Maicii Domnului a rămas aceeași înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere. Un mare Părinte al Bisericii spune că Arhanghelul coborât din cer, aducându-i Mariei vestea cea bună că-L va naște pe Mântuitorul lumii, s-a minunat de curăția gândurilor Fecioarei.

Tot astfel ni se mărturisește că Fecioara Maria este cel mai prețios dar pe care umanitatea l-a făcut lui Dumnezeu, pentru ca din ea să Se nască Mântuitorul lumii. Tocmai această tinerețe și această curăție le văd cei care privesc spre ele cu dor, le văd cei care tânjesc după armonia dintâi, după veșmântul luminos primit la Botez și care se cere mereu împrospătat prin pocăință, prin lacrimi și prin profunde teme de meditație.

Clepsidra timpului va curge în firescul zilelor, vom zăbovi asupra acestor pagini și asupra altora asemenea lor, pentru a descoperi îndemnuri la meditații veritabile și pentru a înțelege, măcar în parte, ceea ce se poate cuprinde dintr-un necuprins de cuvinte, din mulțimea mărturiilor și din atâtea destăinuiri.

Varujan Vosganian spune că a moștenit de la ai săi „dreptul de a avea amintiri pe care ei n-au avut timp să le uite”. „Mi-au lăsat amintirile moștenire, așa cum mi-au lăsat casa părintească și curtea, cireșul din fundul grădinii, hainele agățate în cui care îi așteaptă încă să se întoarcă, mormintele din cimitirul de peste calea ferată, pozele în care erau cei ce nu mai erau.”

Sunt mărturisiri ale unui scriitor preocupat de economie și de politică, dar mai ales de om și de destinul lui, un autor care a scris mult, a scris, publicat și încă mai poartă în inimă proiecte de lumină...

M-am bucurat să regăsesc în carte și învățămintele pe care duhovnicul său, arhimandritul Zareh Baronian, i le-a dăruit când penitentul îngenunchea înaintea lui. Am prețuit la arhimandritul Zareh Baronian dragostea față de România și față de Biserica Ortodoxă Română, dragoste pe care mi-a mărturisit-o în câteva rânduri. M-am bucurat că mi-a trecut pragul și, la rândul meu, l-am cinstit într-o zi cu zăpadă multă și cu frig adevărat, când s-a întors către cer, după ce trăise printre străini, departe de pământul părinților săi...

Cartea lui Varujan Vosganian va fi înțeleasă de fiecare cititor după măsura propriei trăiri. Va trebui să învățăm să deslușim lacrimile ascunse în paginile ei, așa cum le-am văzut și pe chipul naratorului când a vorbit despre părinții și străbunii săi.

Varujan Vosganian ne oferă, astfel, chipul și scrierile unuia dintre cei care nu uită și care îi îndeamnă și pe alții să nu uite - pentru ca memoria să rămână vie, iar credința și adevărul să continue să lumineze.