Care sunt noii creştini ai Europei?

Este evident că, astăzi, profilul clasic al creştinului Europei de odinioară s-a schimbat. Nu mai este acelaşi, pentru că nici populaţia de azi a Europei nu mai este aceeaşi. Mai mult ca oricând, creştinismul european începe să capete şi o faţă afro-asiatică. Multă vreme, imigranţii şi misionarii africani, de pildă, n-au avut o semnificaţie foarte mare pentru creştinismul european. Bunăoară, convertirea englezilor din secolul al VII-lea a fost de departe opera misionarilor din spaţiul mediteranean. Cei mai mulţi au fost italieni, doar unul din Africa de Nord, şi anume abatele Hadrian, care şi-a adus, e adevărat, o contribuţie serioasă la înfiriparea tradiţiei erudiţiei şi erudiţilor de la Canterbury. În York, în anul 627, episcopul italian Paulinus l-a botezat pe cel mai puternic rege păgân al regiunii respective.

Istoria, însă, îşi are de multe ori necunoscutele ei. În anul 2005, noul arhiepiscop de York era ales în persoana ugandezului John Sentamu. La întronizare au luat parte tot felul de dansatori africani, îmbrăcaţi conform tuturor cutumelor autohtone. În predica sa, noul arhiepiscop a rememorat cuvintele rostite odinioară de arhiepiscopul de Canterbury, Michael Ramsey, în 1960: „Mi-ar fi dragă imaginea unui arhiepiscop de culoare pentru York, care să-şi facă datoria aici şi care să vorbească generaţiei viitoare despre decăderea şi mărirea Bisericii“, adăugând: „Ei bine, sunt aici“ (vezi „New Archbishop of York Calls for Return to Life-Changing Christianity“, în: Christian Today, 1.12.2005).

Noua „Biserică“ a început să capete amploare

Mai există şi alte personalităţi de pe continentul african care joacă astăzi un rol important în spaţiul creştin european. E de amintit, în primul rând, „Biserica“ de la Kiev, intitulată „Solia Regatului lui Dumnezeu făgăduit tuturor naţiunilor“, întemeiată de nigerianul Sunday Adeleja şi având o orientare harismatică, pe linia mişcărilor spirituale ale Cinzecimii. În prezent, mişcarea are în jur de 30.000 de membri, în marea lor majoritate albi, între care unii cu o mare influenţă în cadrul societăţii ucrainiene. Un membru foarte cunoscut al acesteia este Leonid Tschernowitzki, mare bancher şi politician, care în anul 2006 a fost ales primar al Kievului. Noua „Biserică“ a început să capete amploare: mai bine de 20 de servicii divine se săvârşesc în fiecare duminică în diferite săli ale capitalei ucrainiene, peste 50 de „biserici-surori“ se află în regiunea Kievului; mai bine de 100 de „biserici-satelit“ se află în oraşele şi satele din Ucraina şi alte mai bine de 200 de „Biserici“ au fost întemeiate în ţările de odinioară ale Uniunii Sovietice, în S.U.A., Germania, Israel şi Olanda (vezi Philip Jenkins, Gottes Kontinent? Über die religiöse Krise Europas und die Zukunft von Islam und Christentum, Freiburg, Herder, 2008, p. 110).

Dacă S. Adelaja şi-a întemeiat propria comunitate la Kiev, un alt nigerian, Matthew Ashimolowo, a fondat o altă „Biserică“ la Londra. În anul 1992, aceasta avea doar 300 de adepţi; astăzi, în schimb, în sala „Miracle Centre“ din Londra şi în alte „biserici-satelit“, la serviciile divine participă mai bine de 5.000 de credincioşi. „Biserica“ dispune de o televiziune prin cablu şi de o staţie radio, pentru a se adresa unui public mai larg din Marea Britanie, dar şi din Nigeria, Ghana, Africa de Sud, Uganda, Sierra Leone etc. Aceste programe sunt recepţionate şi în alte multe părţi ale Europei.

Astăzi, în Marea Britanie, se pildă, sunt prezenţi în jur de 1.500 de misionari provenind din vreo 50 de naţiuni. Mulţi dintre ei vin din ţări africane şi rămân şocaţi în faţa vidului spiritual şi religios pe care-l descoperă în această „ţară verde şi păgână“. Deseori, aceşti misionari trăiesc un sentiment ciudat de compasiune faţă de cei care odinioară i-au convertit la creştinism. Târziu, prin secolul al XIX-lea, Biserica prezbiteriană din Ţara Galilor a trimis misionari în Mizoram, din nord-estul Indiei. Misiunea din acea vreme a fost un succes. Însă, în anul 2006, creştinii din Mizoram au considerat că este de datoria lor să răspundă pe măsură ciudatei provocări a istoriei şi să trimită în Ţara Galilor doi misionari care să ajute la reconvertirea acestui fost spaţiu creştin. Amărăciunea unuia dintre aceşti misionari rezidă în faptul că relevanţa creştinismului a fost sacrificată în favoarea unei vieţi dominate de materialism (Rosie Murray-West, „Indian Tribe Sends a Missionary to Tackle Spiritual Void in Wales“, în: Daily Telegraph, 6.03.2006).

În general, în Europa de astăzi, comunităţile de imigranţi sunt numeroase şi exercită o mare influenţă. Exemplul cel mai concludent îl reprezintă Mare Britanie, care, încă de prin anii â40 ai secolului trecut, a împrumutat masiv mână de lucru din Insulele Caraibe. Totuşi, în ultimii ani, au venit tot mai mulţi africani, aşa încât, astăzi Londra are un număr de 380.000 de negri africani şi 334.000 de negri caraibieni (cf. Afe Adogame/ Cordula Weisskoeppel (Ed.), Religion in the Context of African Migration, Bayreuth, Breitinger, 2005).

Tendinţe evanghelice şi harismatice

Importanţa imigraţiei pentru peisajul religios european este evidentă. Un corespondent de la cotidianul englez The Guardian afirma, cu referire la Biserica africană şi succesul ei în Europa, că „Londra, capitala cinică a englezilor necredincioşi“, va deveni unul dintre locurile cele mai areligioase din lume. Dintre cei care au participat la ultimul recensământ, 1.130.616 (15,8% din populaţie) s-au declarat atei. Însă, el este convins că, dacă oraşul va fi pe mai departe africanizat, va fi reevanghelizat (Leo Benedictus, „From the Day Weâre Born till the Day We Die, itâs the Church“, The Guardian, 21.01.2005).

În Franţa, situaţia este cam aceeaşi. Şi aici, în ultimii ani, comunitatea care a crescut cel mai mult are aceeaşi tendinţă evanghelică şi harismatică; din 1950, numărul membrilor acestei mişcări a crescut de la 50.000 la 400.000. La aceasta a contribuit mult imigraţia din ţările francofone africane, dar şi imigranţii din Asia şi Caraibele franceze, Antile etc. Cel mai concludent exemplu în această privinţă îl reprezintă răspunsul pe care un preot francez l-a primit atunci când, la o slujbă, i-a întrebat pe credincioşi din ce parte a lumii provin. Doar zece dintre ei au ridicat mâna şi au spus că sunt francezi de origine. Între ceilalţi, 40 erau imigranţi africani, având un statut legal sau ilegal. Unii au declarat că provin din Gabon, Coasta de Fildeş, Congo, Africa de Sud, Togo, Nigeria; alţii din Asia: Indonezia, Vietnam, Cambodgia, China, Japonia, Iran sau S.U.A., Canada, Columbia, Brazilia, Anglia, Spania (cf. Elisabeth Eaves, „Is France Getting Religion?“, în: Slate, 1.02.2005).

Însă, fenomenul imigraţiei, inclusiv religioase, nu se rezumă doar la Marea Britanie şi Franţa, ci se configurează încet-încet la nivelul întregii Europe. De pildă, Roma are astăzi între 50.000 şi 100.000 de filipinezi, dintre care cei mai mulţi sunt catolici, ca să nu mai amintim de alţi peste 50.000 de latino-americani.