„Ce să fac ca să mă mântuiesc?“

Aşa sună o întrebare ce apare de nenumărate ori în tradiţia creştină, adresată de ucenic către cel care pare a fi găsit calea. Este consemnat în Evanghelie că Însuşi Domnul a fost interpelat o dată cu această întrebare.

„Ce să fac ca să mă mântuiesc?”, sunt întrebaţi şi astăzi duhovnicii de oameni sătui de căutare pe cont propriu, obosiţi să dea ascultare celor care se laudă că văd lucrurile în clarul lor dar, de fapt, sunt orbi de-a dreptul. De ce, oare, avem nevoie de îndrumători care să ne spună ia-o încolo sau fă aşa? Ce ne împiedică pe noi să distingem albul de negru, binele de rău, firescul de nefiresc? Oare unde găsesc unii răspunsurile pe care şi noi ne dorim cu atâta ardoare să le cunoaştem?

Se spune că păcatul mereu repetat, în cele din urmă, amestecă borcanele, încurcă etichetele, încât devine imposibil de deosebit „dulceaţa” unei fapte bune de „amăreala” unui gest necugetat, până când consecinţele aproape că nu mai pot fi înlăturate. Şi cum, strict aleatoriu, răul are şanse mai mari de a se produce decât binele, unii chiar au ajuns la concluzia că răul, păcatul ţin de dinamica normală a existenţei, adică de firesc. Numai că, în acest caz, orice distincţie devine inutilă. De ce să mai vorbim de rău şi de bine, de firesc şi de nefiresc, dacă schimbăm etichetele după bunul nostru plac? De ce să nu ne mulţumim cu amalgamul indigest, deversat de societate, zilnic, peste simţurile şi raţiunea noastră?

La drept vorbind, nu puţini sunt cei care se mulţumesc doar cu atât, scormonind cu telecomanda prin oferta televiziunilor sau radiourilor, căutând frenetic prin revistele lucioase după firimituri şi ciuntituri de spiritualitate. Şi aceştia vor să afle „ce-i de făcut”, dar îşi pun problema atât de simplu, încât cine ştie dacă vor putea depăşi vreodată nivelul de bieţi admiratori ai modelor trecătoare, de gură-cască la ceva ce astăzi impresionează, dar mâine nu mai atrage.

Sunt şi unii (nici aceştia nu-s puţini) care deşi nu pot vedea clar ce-i firesc şi ce-i nefiresc îşi dau seama, totuşi, că binele şi răul, normalul şi anormalul nu-s tocmai o chestie de opţiune, de potrivire spontană, personală. Aceştia (fie ei mai bogaţi sau mai săraci, mai educaţi sau cu mai puţină şcoală, mai tineri sau mai bătrâni) sunt cei care caută spiritualitatea sănătoasă, merg la duhovnici şi întreabă: „Ce să fac? Ce nu e bine în viaţa mea?”.

În unele cercuri, Ortodoxia este considerată prea rigidă şi cam demodată, tocmai pentru că nu intră în firescul acestei lumi dezlănţuite, fără noimă şi rost. Probabil că, atunci când Biserica va fi scutită de astfel de critici, nimeni nu o va mai întreba: „Ce să fac ca să mă mântuiesc”, pentru că nimeni nu va mai şti acest răspuns. Atunci firescul va fi – în cel mai bun caz - totuna cu obişnuitul, iar nefirescul cu inadecvatul.

Ortodoxia mărturiseşte ferm că firescul se referă la starea lucrurilor nepervertite de păcat, iar în ceea ce-l priveşte pe om, etalonul absolut este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Hristos este omul firesc. Iar noi devenim fireşti doar pe măsură ce ne apropiem de perfecţiunea lui Hristos şi de sfinţii care L-au urmat pe El.

Sună cam restrictiv? E greu? Poate. Nu prea mai rămân multe alternative? Ba da. Mai rămâne iluzia că firesc e ceea ce considerăm noi aşa. Cum spuneam, sunt şi unii care se mulţumesc cu-atât. Ceilalţi, care refuză haosul ca singura lege a vieţii, caută altceva, caută firescul autentic. Şi încep cu întrebarea: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?”. Şi termină cu un răspuns. Cel firesc.