Cea mai înaltă decât Cerurile, Stăpâna îmbrăcată în lumină

Paraclisul Preasfintei Năs­că­toare de Dum­nezeu o numeşte pe Maica Domnului şi Stăpâna lumii mai înaltă decât Cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui.

Fecioara Maria este lauda a toată lumea, slava şi nădejdea creş­tinilor, izbăvitoarea de pă­catul protopărinţilor noştri, nă­dej­dea tuturor celor dez­nă­dăj­du­iţi, întru tot lăudată, uşa cerului şi rugul cel nears, mâhniţilor bucu­rie, asupriţilor folositoare, hrănitoare flămânzilor, bolna­vi­lor cer­ce­ta­re, neputincioşilor aco­pe­ră­mânt, toiag bătrâneţilor, lumină a toată lumea şi bucuria tuturor.

O cinstim în mod deosebit pentru că mai întâi Fiul ei cel dumnezeiesc a cinstit-o, îngerul trimis de Dumnezeu i s-a închinat spu­nându-i Bucură-te, toate neamurile au slăvit-o încă de atunci pe cea care este adâncul milos­ti­virii, fierbinte rugătoare şi aju­tă­toare nerefuzată.

Printre cele mai frumoase pa­gini păstrate în tezaurul patristic al Bisericii sunt cele închinate ei, iar rugăciunile, cântările, paraclisele şi acatistele alcătuite în cinstea sa rămân neîntrecute în profunzime, delicateţe, căldură, frumuseţe şi evlavie.

Maica Domnului mijloceşte cu îndrăznire la Tronul Preasfintei Treimi pentru noi păcătoşii, du­când rugăciunile cele izvorâte dintru adâncul inimii.

Pe Maica Luminii o invocăm în cele mai dureroase momente ale vieţii, iar înaintea icoanei ei văr­săm lacrimi de umilinţă şi po­căinţă.

Ce laude cuviincioase putem aduce Celei mai înalte decât Ce­ru­rile, noi, care atât de rar privim spre Cer? Ce îndrăznire putem avea noi, cei cuprinşi de patimi, faţă de Cea a cărei strălucire şi curăţie nu găseşte asemănare în lumea pământenilor?

La români, sărbătorile ei chea­mă poporul spre Biserică, cum rareori se mai întâmplă. Multe mănăstiri şi biserici se află sub protecţia Preacuratei, iar credincioşii îşi pun întreaga lor nădejde spre Maica lui Dumnezeu, ocrotitoarea şi izbăvitoarea tuturor.

Din sărace cuvinte cum am putea zugrăvi inefabilul celor care se doresc a fi amintite?

Voi spune doar atât, am văzut în anii din urmă evlavia fără mar­­gini manifestată pentru Îm­pă­­răteasa îngerilor şi Maica Preacurată a Vieţii noastre. A fost aceasta şi rămâne una dintre bucuriile vieţii.

Satul meu a primit marea bine­cuvântare a Maicii Domnului prin cinstita sa icoană venită în mod minunat de la Muntele Athos, după ce fusese pictată la sfârşitul veacului al XIX-lea în Schitul Lacu, aflat chiar sub vârful Atonului. Chipul ei, măiestrit zugrăvit, a fost împodobit cu ferecătură de argint aurit prin stă­ruinţa, osârdia şi dărnicia ar­hi­mandritului Veniamin Pi­ti­cariu, care se odihneşte alături de lăcaşul căruia i-a oferit preţiosul dar. Acest monah, ca şi alţii ase­me­nea, şi-a afierosit întreaga viaţă slujirii Domnului şi Prea­cu­ratei Sale Maici.

S-a îngrijit ani la rând să agonisească din munca lui şi a altora pentru a picta o icoană cum nu sunt multe, având chipul Celei mai curate decât strălucirile soa­relui. Istoria acestei sfinte icoane, dar şi a altora din întreg cuprinsul ortodox, arată, iară şi iară, milostivirea fără margini a Maicii Domnului, izvorul atâtor minuni şi fapte nemaiauzite, semne ale iubirii şi mijlocirii ei. În această credinţă şi evlavie e­xemplară au petrecut generaţii multe de slujitori ai Bisericii şi credincioşi profunzi, a căror viaţă rămâne pilduitoare în istoria bimilenară a Bisericii.

Bunicii şi părinţii mei păstrau candela nestinsă înaintea icoanei Preasfintei Fecioare, mai ales în acei ani când uleiul se găsea la raţie, cu porţia. Ştiu că ar fi fost bucuroşi să gătească mai puţin, dar candela să rămână aprinsă.

Icoana Maicii Domnului din biserica satului era cea mai împodobită şi venerată, oamenii îngenuncheau întotdeauna, iar Născătoarea Celui Bun îi binecuvânta dintru înălţimile cerului. Cuvintele ce i se adresau erau alese cu grijă şi gingăşie, aşa cum se întâmplă doar cu persoana pe care o iubeşti cel mai mult. Credinţa că nu te părăseşte, că-ţi va împlini cererea este vie, lucră­toare. Aşa se explică evlavia celor care-şi pun nădejdea mântuirii în mijlocirile ei.

Îmi aduc aminte că în urmă cu un sfert de veac, în chilia unui monah de la Mănăstirea Neamţ s-a găsit în ziua trecerii lui din lu­mea aceasta o Bogorodicină (carte ce cuprinde mulţime de ca­noane în­chinate Maicii Dom­nului) u­zată, cu filele ferfeniţă, ceea ce în­semna că fusese citită ani mulţi, în fiecare zi. În partea de jos a pa­ginilor, pe alocuri, hârtia lipsea, semn că cititorul îi cunoştea deja conţinutul pe dinafară.

În zilele când îmi aduc aminte de felul cum arăta cartea aceea, mă ruşinez că deschid atât de rar ceaslovul, ori bogorodicina, pentru a o lăuda pe Maica lui Hristos, Dumnezeul nostru.

La Mănăstirea Neamţ exista o tradiţie păstrată de veacuri, din timpul când istorica chinovie primise în dar sfânta icoană a celei Preacurate de la împăraţii Paleologi, din vechea cetate a Constantinopolului.

În fiecare dimineaţă, înaintea în­ceperii Sfintei Liturghii se citea doar Acatistul Maicii Domnului (al Bunei Vestiri), excepţie făcând ziua duminicii, când se citea Aca­tis­tul Mântuitorului Iisus Hris­tos.

Părinţii vârstnici spuneau că în trecute vremuri, când mă­năs­ti­rea era condusă de stareţi episcopi (Nicodim Munteanu, Valerie Moglan ş.a.), aceştia citeau di­mi­neaţa, în genunchi, Acatistul Maicii Domnului înveşmântaţi doar în mantie călugărească.

Aceeaşi tradiţie am întâlnit-o la Muntele Athos, la Schitul ro­mâ­nesc Prodromu, dar şi în alte mănăstiri, unde zilnic, în faţa icoa­nelor Preacuratei, la diferite momente liturgice (uneori chiar la chinonic) se citeşte doar Acatistul Preasfintei Născătoare de Dum­nezeu. Evlavia aceasta vorbeşte de la sine.  

Aflându-mă cândva în insula Tinos din Elada, am văzut oameni care mergeau în genunchi din port până la catedrala unde se afla icoana ei, achiropiită, adică nezugrăvită de mână omenească.

Aşa ar trebui să rămânem întotdeauna în preajma icoanei sale, îngenuncheaţi, pentru a primi marea-i milostivire.