Chilia Sfântul Gheorghe‑Kapsala, mărturie a trăirilor românești în Muntele Athos

Descoperim în însemnările celor de demult, în imagini însoțite de mici legende, izvoare prețioase despre anumite așezăminte monahale care s‑au pierdut ori își rostuiesc din nou locul în Muntele Athos și pretutindeni.

Din câteva imagini păstrate de la ieromonahul român Damian Cristoloveanu, viețuitor la începutul veacului al XX‑lea în Muntele Athos, aflăm lucruri deosebit de importante.

Cele două vederi suprapuse arată laturile Muntelui Athos şi așază în diferite locuri mănăstirile foarte importante și câteva schituri ale peninsulei.

Legenda care însoțește una dintre imagini ne oferă o informație care, deși nu este corectă din punct de vedere juridic, arată viziunea autorului cu privire la importanța schitului românesc Prodromu, trecut atunci drept mănăstire, înaintea Marii Lavre.

Legenda oferă şi amănunte prețioase ale vieții monastice athonite, între care și faptul că în mănăstiri, chilii, peșteri și colibe pustnicești viețuiau la începutul veacului al XX‑lea 16.000 de călugări.

Era o cifră impresionantă, aproape neverosimilă, iar dacă este autentică zugrăvește o adevărată înflorire monahală, poate printre cele mai însemnate din întreaga istorie a muntelui.

În perioada celor 500 de ani cât Muntele Athos s‑a aflat sub stăpânire turcească, numărul monahilor a scăzut dramatic, fiind mănăstiri unde se mai aflau doi, trei monahi, iar multe dintre schiturile, chiliile și colibele de altădată au rămas pustii.

Numărul de călugări consemnat de conaționalul nostru Damian Cristoloveanu oferă imaginea unei substanțiale restaurări a vieții monahale de pe cuprinsul athonit şi, în mod deosebit, a celei românești.

Se vorbește de prezența a peste trei sute de monahi români care viețuiau acolo, în Schitul Prodromu o sută, în Schitul Lacu aproximativ şaptezeci, iar restul, vreo sută cincizeci de monahi, așezați în diferite chilii, multe dintre ele nemaifiind astăzi românești.

Înainte de a face o scurtă referire la Chilia „Sfântul Gheorghe”, de lângă Kareya, din zona numită Kapsala a Muntelui Athos, amintesc că ieromonahul Damian Cristoloveanu adaugă cunoscutelor mănăstiri athonite şi Prodromu, așezând‑o în rândul celor foarte cunoscute.

La fel încadrează așezămintele monastice Prorocul Ilie și Serai, acestea fiind de fapt schituri.

În rândul mănăstirilor este menționată și Kareya, care este de fapt biserica Kinotitei (Protaton), deși nici aceasta nu a avut vreodată statut de mănăstire.

Vederile la care fac referire au fost realizate cu blagoslovenia starețului Gherasim Sperchez, de la Schitul, numit de el Sfântul Gheorghe, de fapt Chilia Livadogheni din Kapsala, zonă foarte apropiată de capitala muntelui.

Gherasim Sperchez a fost unul dintre călugării români foarte cunoscuți din Muntele Athos la începutul veacului al XX‑lea, care a fondat în anul 1904, într‑o veche vatră de monahi rugători, cu diferite chilii deja existente, Schitul „Sfântul Gheorghe”, după denumirea dată de ieromonahul Damian.

Schitul era, de fapt, o chilie românească bine închegată, care, dincolo de încercări și situații dramatice, a rezistat până în vremea noastră.

Gherasim Sperchez era originar din satul Mărtănuș, județul Covasna, de unde a primit numeroase ajutoare ale consătenilor săi, oameni apropiați de tradiția Bisericii, iar familiile lor au trimis la Athos ucenici. Unul dintre aceștia a fost Nil Clinciu, întâlnit într‑o vreme și în conducerea Chiliei „Sfântul Gheorghe”, după cum arată anumite documente păstrate în arhiva Mănăstirii Pantocrator.

Autorul imaginilor și al succintelor informații care prezintă viața monahală athonită de la începutul veacului al XX‑lea, ieromonahul Damian Cristoloveanu, a primit numele Dumitru la Sfântul Botez. A fost tuns în monahism în anul 1902, hirotonit ieromonah în 1921 şi a trecut la cele veșnice în anul 1935.

Rânduit superior al Chiliei „Sfântul Gheorghe” a fost martorul unei revigorări spirituale, alături de el viețuind acolo, în jurul anului 1930, cincisprezece monahi, alcătuind a patra chilie ca importanță pentru românii nevoitori din Muntele Athos.

Mai amintim că românii erau răspândiți și în alte chilii. Astfel, la Chilia Cucuvino viețuiau paisprezece români, opt români se aflau la Catafighi, la părintele Arsenie de la Xiropotamu viețuiau cinci români, opt români viețuiau la părintele Teodosie de la Vatopedu, şase la părintele Ilie Vulpe, şase la părintele Gavriil Mateiescu, şase la părintele Serafim din Adin, patru la părintele Cosma de la Schitul Vatopedu, patru la părintele Chiril Păvălucă în Kapsala, patru la părintele Antipa de la Stavronikita, patru la Chilia „Buna Vestire” de la Stavronikita, patru la părintele Ioachim de la Kareya, patru la părintele Macarie de la Kareya, patru la părintele Sava de la Simonos Petras, trei la părintele Modest de la Provata, trei la părintele Ignatie de la Iviru, patru la Chilia Vigla, de la peștera ieroschimonahului Nifon, trei la chilia cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, doi la chilia părintelui Nil din Kapsala şi alții aflându‑se în diferite chilii românești.

Parte din aceste informații provin de la Teodosie Bonteanu, în Istorisirea unei călătorii în Muntele Athos (1930), lucrare citată de arhimandritul Ioanichie Bălan, în Vetre de Sihăstrie românească.

Chilia „Sfântul Gheorghe”, unde către sfârșitul vieții îl aflăm superior pe Damian Cristoloveanu, avea anumite obligații față de Lavra Pantocrator, pe moșia căreia se afla, de care asculta şi căreia îi oferea Omologhie (mărturisire), adică un act contrasemnat de reprezentanți ai Mănăstirii Pantocrator, dar și de cei care osteneau la Chilia „Sfântului Gheorghe”.

Deși a fost puțin timp superior al chiliei, ieromonahul Damian fusese membru al micii obști și cu câțiva ani înainte. Făcea parte dintre numeroșii ucenici ai lui Gherasim Sperchez, care s‑a mutat la Domnul în luna septembrie a anului 1932.

Îndată după decesul lui a urmat ieromonahul Damian, apropiat al înțeleptului monah român.

În perioada aceea venise la Muntele Athos Dometie Trihenea, care s‑a stabilit la chilia Sfântului Ipatie, având atunci doar 13 ani. Înainte de a împlini 30 de ani, a fost hirotonit ieromonah, iar în 1965 a devenit stareț al Mănăstirii Zografu.

El afirma că, la începutul veacului al XX‑lea, la Muntele Athos viețuiau aproximativ 700 de călugări români, informația fiind oarecum diferită de a altora, care spun că în aceeași perioadă era, de fapt, jumătate din numărul amintit.

Damian Cristoloveanu, în calitate de superior al obştii de la Chilia „Sfântul Gheorghe” din Kapsala, este întâlnit și în Memoriul Societății coloniilor monahilor români din Muntele Athos, trimis ministrului cultelor și artelor, prin care superiorii chiliilor românești solicitau sprijin în vederea primirii la Muntele Athos a unor noi monahi, lucru interzis după spusa lor de Kinotita din Kareya, care lăsa astfel multe așezăminte românești fără viețuitori.

La 24 februarie 1934, ieromonahul Damian se adresase autorităților române, în numele celor peste 500 de călugări români trăitori în Sfântul Munte Athos: „Solicităm să faceți tot ce credeți pentru traiul nostru, neasupriți în aceste locuri, pentru libertatea de a ne putea aduce din țară oameni pe care să‑i lăsăm urmași în casele noastre”.

Era vorba despre numeroasele greutăți întâmpinate de monahii români, care se temeau că ,,vremurile vor împuțina numărul nostru și toate acestea se vor stinge”, după cum afirmă dr. Aurel Cosma în lucrarea Sfântul Munte - însemnări de călătorie (1934).

În luna noiembrie a anului 1933, pe teritoriul Sfântului Munte se aflau „peste 200 de chilii și colibe, cu bisericuțe în corpul caselor, având în jurul lor livezi sădite cu măslini și alți pomi, precum și grădini cu zarzavat, alimentate cu ape curgătoare, acestea fiind populate de câte trei sau şase, uneori zece până la cincisprezece monahi, după cum aveau putere să se întrețină din propria lor producție…” (a se vedea Coloana Infinitului, anul al XI‑lea, Timișoara, 2008, citându‑l pe dr. Aurel Cosma cu ale lui însemnări de călătorie din anul 1934).

Chilia „Sfântul Gheorghe” a trecut prin numeroase încercări. Dacă în prima parte a veacului al XX‑lea numărul monahilor era destul de mare, ajungând până la cincisprezece, printre care se aflau doi sau trei slujitori ai Sfântului Altar, soborul a scăzut mai ales în vremea regimului comunist.

După anul 1980, la această chilie românească s‑a așezat monahul nemțean Meletie, care s‑a străduit mult pentru a păstra locul și tradiția românească.

Începând cu anul 1993 a fost ajutat de un râvnitor și priceput ierodiacon, devenit mai târziu ieromonah, provenit din obștea mănăstirii nemțene Bistrița.

Părintele Petroniu Cobzaru, ajutat de tinerețea și priceperea sa, de înțelepciune și iubirea pentru frumos, a reușit să rezidească chilia românească a Sfântului Gheorghe de la Kapsala, să o înfrumusețeze și să o introducă în circuitul duhovnicesc al unor așezăminte renăscute, care se străduie să ducă mai departe tradiția athonită cu specific românesc, așa cum s‑a statornicit acolo de vreme îndelungată.

Așezarea Chiliei „Sfântul Gheorghe”, frumusețea bisericuței, trăinicia lucrărilor care s‑au realizat în ultima perioadă, în special cele împlinite de părintele Petroniu Cobzaru, demne de toată prețuirea, vorbesc despre vocația rugătoare și în același timp ctitoricească a românilor din schiturile românești și din chiliile întâlnite la Muntele Athos.

Orice pelerinaj în patria monahilor rugători ne îndeamnă să fim și noi iubitori ai pravilei și liniștii, învățând din întregul tezaur duhovnicesc și liturgic pe care îl întâlnim acolo, din frumusețea picturilor, din taina și harul icoanelor măiestrit zugrăvite și rourate prin minunată rânduială dumnezeiască, pentru a înțelege şi noi din frumusețea Ortodoxiei.

Adresez mulțumiri părintelui Petroniu Cobzaru și domnilor Florin Marinescu și Ciprian Lucrețiu Suciu pentru osteneala de a pune în lumină documentele românești păstrate în arhivele athonite.