Ciprian Porumbescu „a adormit ca un sfânt“

„Îl văd parcă şi-acum, cu ochii lui mari şi frumoşi, cum se uita trist şi dureros la mine zicându-mi: Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârşitul meu, să fii sprijinul tătuţei, să nu plângi, să nu te prăpădeşti, căci zilele mele sunt numărate.“

Pe 6 iunie s-au împlinit 130 de ani de când „Craiul Nou“ al culturii române, Ciprian Po­rumbescu, îşi începea urcuşul că­tre lumina cea pururea fii­toa­re. Se pot spune atât de multe despre cel ce a pus bazele mu­zi­cii noastre culte, încât cu greu vom cuprinde în câteva rânduri uriaşa sa personalitate. Însă nu vom lăsa să treacă acest moment comemorativ fără a-i a­du­ce prinosul nostru de recunoştinţă.

Se cunosc multe date privind studiile lui Ciprian Po­rum­bescu, contribuţia sa la activitatea societăţii Arboroasa, lunile grele de temniţă pentru patriotismul său, precum şi capodoperele creaţiei lui componistice. De aceea, în materialul de faţă ne vom opri la omul Ciprian Porumbescu, la fră­mân­tările ce îl ţintuiau într-o profundă tristeţe, văzând cum boala îi măcina trupul.

Aflat la tratament la Nervi, o staţiune balneară din Italia, pe junele compozitor îl mistuia dorul de ţară, de familie, sim­ţă­minte pe care le-a aşternut în multe scrisori trimise acasă la cei dragi. Din aceste emoţio­nan­te răvaşe, publicate de neobositul cercetător Nicolae Câr­lan, vom spicui câteva pasaje, completându-ne imaginea ne­ui­ta­tu­lui iubitor al Ortodoxiei şi al ro­mânismului. Spre sfâr­şitul lui ianuarie 1883, îi scria amicului Nastasi: „De Paşti sper că voi fi deja în Braşov şi cu învierea lui Christos voi serba şi reînvierea sănătăţii mele“. Departe de ţară, nefericitul compozitor îşi deplângea situaţia: „O Italie, Italie! Fru­moasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plă­teşte toată frumuseţea şi dulcea­ţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stup­ca“. Con­şti­ent că-şi su­pu­nea familia la cheltuieli mari pentru şederea sa în Italia, îi scrie tatălui, nu cu mult timp înainte de a se re­întoarce acasă: „Scumpul meu părinte, astăzi, primind epistola Dumitale, mă grăbesc a răspunde. În necazul bolii mele, numai Dumnezeu mai ştie ce nu mă irită. Nu m-am supărat pe Dumneata, că doară numai pe Dumneata mai am în lumea aceasta care-mi e ultimul sprijin şi ultima mân­gâiere. Defavorizat de soartă până la ultima nimică, sunt un biet bolnav, fără putere şi să­nă­tate. Dacă mă voi lipsi încă şi de dragostea părintească, a­tunci de-a dreptul mă pot arunca în adâncurile mării. Tusea nu m-a lăsat, timpul e urât şi mi-e aşa dor de casă, că nu mai pot răb­da. Toate nopţile Vă visez pe toţi şi dimineaţa mă cuprinde un dor nespus. De aceea Vă sărut mâi­nile, scum­pul meu tată şi Vă ră­mân şi pe mai departe al Dum­neavoastră devotat fiu“. Pre­gă­tindu-şi plecarea spre ţară, cu mari lipsuri financiare, mai scrie un răvaş tatălui, adă­u­gând: „Prea iubi­tul meu părinte, nu Vă puteţi închipui cât îmi e de dor să ajung acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă“. Re­ve­nit la Stupca, Porumbescu dă­dea vădite semne de boală. Bă­trâ­nul părinte Iraclie şi ceilalţi doi copii, Ştefan şi Măriuca, îl primesc cu multă căl­du­ră. Boala recidivase, încât su­fe­rindul bucovinean nu se putea desprinde prea mult de odaia sa. În clipele mai liniştite încerca să lucreze, dar puterile îl părăseau vizibil, aşa încât dintr-un tânăr falnic devenise mai mult o um­bră, în aş­tep­tarea marii treceri. În toată această perioadă, Mă­ri­oara, devotata lui soră, îl veghea necontenit. Mai târziu, într-o emoţionantă relatare, ea a măr­turisit: „Îl văd parcă şi-acum, cu ochii lui mari şi fru­moşi, cum se uita trist şi du­re­ros la mine, zicându-mi: «Mă­rio­rică, tu tre­bu­ie să fii pre­gă­tită pentru sfâr­şitul meu, să fii sprijinul tătuţei, să nu plângi, să nu te pră­pă­deşti, căci zilele mele sunt numărate». Şi eu trebuia să fiu tare, să mă ţin să nu izbucnesc în plâns, să-l mângâi, zicându-i că se va face bine. Sărmanul fra­tele meu, cât a suferit!“ Su­fe­rin­ţele au continuat chinuitor, atât pentru bolnav, pentru bătrânul părinte Iraclie, cât şi pentru cea care îi veghea ultimele clipe. Prin 1931, Mărioara Raţiu-Po­rum­bescu relata într-o scrisoare despre inevitabilul epilog: „Cu vreo două zile înaintea morţii, a venit fratele Şte­fan. Sărmanul Cipri­an s-a bucurat mult vă­zân­du-ne pe toţi în juru-i. Luni seara am cinat împreună, iar Ciprian a glumit cu Ştefan, apoi a adormit. Eu stăteam, ca întotdeauna, lân­gă el. Pe la 12 noap­tea se trezeşte şi zice: «Măriorică, mi-e foarte rău. Să vină toţi la mine. Să ştiţi că la două ceasuri sunt mort». Apoi şi-a luat rămas bun de la toţi, cu vocea limpede şi cu privirea clară şi frumoasă. Ultimele sale cuvinte au fost: «Tătuţă, Mărio­ri­că, vegheaţi să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să tră­ias­că, căci eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu». Picioa­re­le i se răciseră, dar el era încă conştient. Însă, încet, a adormit ca un sfânt“.

Sunt mărturisiri tul­bu­ră­toa­re ale celei care i-a fost ală­turi la marea trecere. Părintele Iraclie, şi el de faţă, încremenit de du­re­re, plângea, iar lacrimile i se rostogoleau pe obrajii brăzdaţi de aspre vremi. La trei zile, pe 9 iunie, plâns de familie, de prieteni, de sătenii lui dragi, trupul neînsufleţit al tânărului Po­rum­bescu era condus către cimitirul din Stupca. Corul teologilor din Cernăuţi însoţea cortegiul funebru, into­nând zguduitoarea cân­tare: Adusu-mi-am aminte. Pă­rin­tele Constantin Morariu a ros­tit un emoţionant necrolog, iar apoi sicriul celui jelit a fost coborât în reavănul pământ, lângă cel al mamei lui, pre­o­tea­sa Emilia. Auzind trista ştire, Vasile Alecsandri spunea: „La doar 29 de ani neîmpliniţi, Ci­prian Porumbescu a luat cu sine în mormânt o comoară de cântece“. Spre marea noastră şan­să, a apucat să lase posterităţii câteva nestemate din acest ne­pre­ţuit tezaur, căci, fiind un ta­lent complex, Ciprian Po­rum­bescu a scris nu numai lucrări muzicale, ci şi multe poezii, articole de presă, a cules folclor, a redactat un manual didactic pentru şcolile populare. Din creaţia muzicală de referinţă amintim opereta „Crai nou“, ce va prevesti iminenta înflorire a şcolii muzicale naţionale, fiind prima operetă cu adevărat de reţinut în patrimoniul muzicii noastre. Însă cea mai cunoscută lucrare a lui Ciprian Po­rum­bescu rămâne, fără doar şi poate, „Balada pentru vioară şi pian“ - partitură de referinţă a creaţiei clasice româneşti din secolul al XIX-lea, considerată, pe drept cuvânt, una dintre luminoasele ca­po­dopere ale culturii ro­mâneşti.

La ceas comemorativ, ne în­dreptăm gândul către Stupca, localitate ce astăzi poartă numele nepreţuitului ei fiu, unde oa­re­când o vioară cânta. Acum scrip­ca zace stingheră într-un colţ al odăii, iar cântăreţul, de acolo, de Sus, îşi face simţită prezenţa în freamătul codrului şi-n şoptirile dulci ale pâraielor, în glasuri răguşite de bucium, în tot ce e curat, frumos şi românesc.