Coadă la Rai

După Iași, Bucureștiul intră și el pe turnanta marilor pelerinaje. Capitala este pregătită să întâmpine zecile sau sutele de mii de credincioși care au un singur țel: să atingă, preț de câteva secunde, racla cu moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. Câteva secunde, adică o fulgurație raportată la ceasurile bune de așteptare în coada care se formează împrejurul Dea­lului Patriarhiei. Și despre această coadă aș vrea să vorbesc în cele ce urmează...

Românii au oroare atavică de cozile care i-au chinuit în anii terminali ai regimului comunist. Coada era semnul umilinței, al penuriei, al deznădejdii, al conflictului direct cu aproapele. Se făcea coadă la orice: la ace și la butelii, la magiun și la umbrele, la benzină și la gheare de pui, la chibrituri și la covrigi, la roșii și la canadiene. Orice bun de larg consum (ce ironie!), orice produs alimentar, orice bilet la teatru sau CFR era obținut în urma unei cozi. Adică a unei îmbulzeli fără limite, a unei osteneli devastatoare și a unei animo­zități generale, a unui timp irosit la modul cel mai stupid cu putință. „Anii de aur” ai regimului comunist așa au arătat, iar cei cu tâmplele argintii își amintesc bine umilințele acelei perioade sumbre. Iar acum? Totul se găsește „la liber”, doar bani să ai! Un singur lucru cere însă un set de eforturi personale, printre care și statul la coadă. Iar acel lucru este sfințenia.

A sta la coadă pentru a întâlni sfinții, pentru a da mâna cu Cerul este ceva sublim! A te osteni câteva ceasuri bune în răcoarea sau chiar frigul lui octombrie, doar pentru a-ți depune mărturia dragostei - o floare tomnatică și un sărut aburit - pe racla unui fost văcar de pe malul Lomului este cu adevărat proba unui semn de civilizație cerească unică. A tremura ore în șir, a simți cum îți intră os prin os doar pentru cele câteva secunde de intimitate sufletească între tine și Sfântul Dimitrie, această lucrare duhovnicească nu poate fi descrisă în cuvinte. Știind că racla cu sfintele sale moaște este prezentă tot timpul în catedrală, peste an, dar a insista să vii la întâlnire de ziua lui cu cel mai frumos cadou care este chiar persoana ta zbrobită de efort reprezintă un gest aproape nepământesc, o reverență desăvâr­șită în cheia metaforei întrupate. Adică onorezi prezența și lucrarea sfinților cu lumânarea trupului tău, pe el îl aprinzi - simbolic - de dor ceresc și cu el luminezi tenebrele rațiunii pământești, comoditatea și suficiența lumii.

Iar coada se transformă într-o coadă la Rai, într-o devălmășie mântuitoare, într-un șuvoi haric, într-o revărsare de entuziasm metafizic, de dor după nevăzut, de speranță că El este tot acolo: la cârma lumii. Nu mai vorbim despre o coadă propriu-zis, ci despre o adunare selectă de mărturisitori, de hristofori - chiar dacă televiziunile de știri ni-i prezintă cum leșină în rând, cum își trec hainele peste raclă, cum se bulucesc apoi la porția de sarmale fierbinți... Dar tot televiziunile, atunci când îi întreabă „de ce stau la coadă, cu ce așteptări etc.?”, nu au parte de nici un răspuns clar. Oamenii evită tămbălăul, circul mediatic, ei nu se arată în fața camerelor. Vorbesc despre orice, numai despre ceea ce îi mână cu adevărat acolo, nu. Nici nu ar putea, nici nu ar merita. Și nici sfântul nu ar vrea să dezvăluie chiar așa, la comandă, misterioasa legătură dintre el și ei. Secretul e comun și e bine păstrat...