Competiții nule

Iubim mult să fim competitivi. În brațele și mințile noastre, în dansul pulsatil al inimii noastre, în gândurile și ideile care ne survolează orizontul mental, dorința de a fi mai buni ca alții este bine înrădăcinată, asemenea unui vâsc sinuos pe ramura încă vie a unui stejar viguros. Dar tot asemenea acestei plante parazite care sfârșește prin a sufoca viața din pomul asupra căruia s-a abătut, la fel și competitivitatea retrage suflul existențial al omului, îl determină să se sufoce într-un sprint nebun către o linie de sosire imaginară. Când toată viața noastră se reduce la ce fac și la ce spun alții în compa­rație cu faptele și vorbele noastre, când reușitele altora determină calitatea reușitelor noastre, suntem, practic, prizonieri, nu învingători. Când ne poziționăm astfel, modul în care ne percepem victoriile depinde de alte și alte persoane, de noi „jaloane” care trebuie depășite, eliminate, de încă o doză de dopamină care trebuie să fie eliberată pentru a ne satisface dorința de „îmbună­tățire”.

Am mai scris în trecut despre competiție și cum aceasta ar trebui redusă de la un joc „nul” în doi sau în mai mulți la o extraordinară autodepășire. Nu am nevoie să-mi compar performanța alergatului alături de un alt competitor. Pot foarte bine să o așez într-o balanță mult mai utilă sufletește cu propria performanță trecută. Nu devin mai bun în comparație cu altul, ci cu propriul meu sine leneș și delăsător ieri, mai pregătit însă să muncească astăzi. Dar și aici pândesc două pericole din umbră. Primul dintre acestea - să devin satisfăcut de ceea ce fac, de reușitele acumulate. Să-mi opresc alergarea duhovnicească din proprie inițiativă. Fapt criticat de Sfântul Apostol Pavel, care spune clar: „uitând cele ce sunt în urma mea, și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 14).

Cel de-al doilea pericol este să cred că sunt perfect pregătit pentru a atinge o anumită țintă, un scop cert. Dacă prima dată este vorba de lenevire, aici este vorba doar despre orgoliu. A crește duhovnicește este un dar. Presupune efortul de a te ridica la a fi demn de ceea ce primești, dar, chiar și așa, rămâne un dar. Este acolo și un prisos de iubire al lui Dumnezeu care acoperă defectele care te-ar împiedica în mod normal să îl primești. Dacă l-ai primit, nu începi imediat să râvnești la alte daruri, mai înalte. Nu te lăcomești acolo unde ceea ce ai primit depășește ceea ce meritai. Și este bine să nu te lăcomești niciodată cu nimic, în special atunci când vine vorba despre direcții sufletești. Ai primit darul de a avea un canon de rugăciune. Efortul voinței tale a fost de a lucra în această direcție, dar ai primit de la Dumnezeu darul stabilității, de a nu renunța la primele atracții ale leneviei sau scuzelor că nu ai „timp” să te rogi. În loc să mulțumești, vrei deja să faci „minuni” cu rugăciunea ta - să se împlinească mai tot ceea ce ceri. Dorința nesăbuită pe care ai avut-o cu siguranță nu va fi împlinită și este posibil să pierzi și darul de dinainte. Te vei clătina în stabilitatea ta. Rugăciunea ta va avea de suferit, iar tu vei cădea într-o stare contrară celei pe care o doreai de fapt.

Așadar, nu doar pe ceilalți oameni nu-i putem transforma în competitori ai noștri, ci nici măcar propriile noastre dorințe. În loc să fiu un om liniștit, care așteaptă ca Dumnezeu să Se pogoare asupra lui și să-l ridice la o nouă treaptă atunci când este momentul potrivit, pot ajunge să fiu un egoist nesuferit care Îi re­pro­șează că nu-i îndeplinește dorințele ori de câte ori își pune în minte să dorească un lucru sau altul. Capcana orgoliului „duhovnicesc” este atât de insidioasă! Așadar, nici pe noi înșine să nu ne comparăm cu cei care am fost ieri. Nici cu cei care vom fi mâine. Este o eroare fundamentală care ne predă legați în fața patimilor sufletești. Și ajungem din oameni care caută sfințenia persoane împătimite, nervoase, care nu-și mai găsesc nici o bucurie nicăieri. Oare nu este atât de dureros cuvântul lui Emil Cioran: „Nu sunt decât locul în care diverse beteșuguri luptă între ele pentru supremație” (Caiete I. 1957-1965, trad. de Emanoil Marcu și Vlad Russo, București, Ed. Humanitas, 1999, p. 349)? În cel care vrea prea mult de la el însuși sau care cere de la Dumnezeu cele necuvenite încă, supremația sa sufletească este disputată de patimi, nicidecum de virtuți. În loc de roade, are parte doar de spini. Iar acești spini sunt născuți de propria sa inimă, de dorința personală care-l sfâșie în loc să-l înalțe, de gândirea sa biruită de mândrie. Un astfel de om este prizonierul unei competiții nule: crede că aleargă spre Dumnezeu stând pe loc sau mergând în direcția opusă.

Este momentul să medităm la ceea ce spunea un autor american și să tragem singuri concluziile: „Când privesc mormintele celor faimoși de odinioară, moare în mine orice sentiment de invidie; când citesc epitaful frumuseților de altădată, orice patimă se stinge; când mă întâlnesc cu durerea părinților aplecați asupra unei lespezi mortuare, mi se topește inima de milă; când văd regi zăcând alături de uzurpatorii lor, inteligențe rivale așezate unele lângă altele sau sfinți care au dezbinat lumea prin controversele și disputele lor, mă gândesc cu mâhnire la meschinăria competițiilor, a facțiunilor și a încrâncenărilor omenirii” (Stephen R. Cowey, Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace. Lecții importante pentru schimbarea personală, trad. de Gina Argintescu-Amza, București, Ed. ALLFA, ⁴2016, p. 69).