Confesiunile Fericitului Augustin - o posibilă cheie de lectură

Nu există în spațiul occidental o personalitate a Bisericii primului mileniu cu o influență mai semnificativă asupra dezvoltării creștinismului apusean care să poată rivaliza cu Fericitul Augustin, ilustrul Episcop al Hiponei (354-430). Autor al unei opere impresionante, Fericitul Augustin a modelat decisiv parcursul creștinismului apusean, teologia sa devenind un punct de reper fundamental pentru gândirea creștină medievală, modernă și contemporană. Lucrările sale, în special Confesiuni (c. 400) și Despre cetatea lui Dumnezeu (c. 413-426), două capodopere ale stilului augustinian, îl așază pe acesta în galeria celor mai emblematice figuri ale creștinismului și culturii universale.

Lucrarea Confesiuni, o autobiografie unică prin amplitudine, profunzimea ideilor teologice și stilul cuceritor, surprinde o prețioasă radiografie a sufletului omenesc la întâlnirea cu Dumnezeu și o veritabilă introspecție în labirintul deopotrivă al fragilității și al demnității umane. Confesiunile Fericitului Augustin constituie una dintre operele creștine cele mai frecvent traduse și comentate, iar cheile de înțelegere ale acesteia puse la îndemână de specialiști sunt multiple, expresie a comple­xității lucrării, precum și a diver­sității perspectivelor de lectură.

În anul 2016, o posibilă soluție hermeneutică pentru accesul autentic al cititorului la cheia de boltă care ține împreună proiectul augustinian al Confesiunilor și dă coerență și unitate diferitelor sale fragmente, stări și intuiții teologice, uneori desperecheate, a fost propusă de Rowan Williams, în lucrarea sa Despre Augustin (On Augustine, Editura Bloomsbury, Londra). Deși lucrarea fostului Arhiepiscop de Canterbury despre Augustin nu se limitează doar la o citire proaspătă și originală a Confesiunilor, ci include și o analiză mai extinsă a întregului corpus augustinian (Despre Sfânta Treime, Comentarii la Psalmi, Despre cetatea lui Dumnezeu etc.), capitolul despre Confesiuni deschide monografia teologului anglican, operă pe care o recitește printr-o grilă de interpretare absolut convingătoare. În plus, relevanța interpretării lui Rowan Williams constă în faptul că, plecând de la un caz particular, acela al lui Augustin, extrage un mesaj universal de lectură a fiecărei existențe umane în încercarea de a-și înțelege propria trecere prin istorie și limitările inerente.

Un mozaic de fragmente de memorie

Punctul de plecare al gânditorului anglican este acela că interpretează Confesiunile Fericitului Augustin ca un mozaic de fragmente de memorie, de episoade autobiografice, întrerupte brusc de reflecții teologice și ­filosofice, a căror unitate narativă nu este ușor perceptibilă, iar diversității secvențelor îi lipsește caracterul unui întreg construit de autor. Astfel, Confesiunile sunt țesături autobiografice și teologice, ale căror coerență și unitate nu sunt oferite de narator, pentru că sinele care se descoperă cititorului este unul în căutare, adică pe cale. Cu alte cuvinte, este un sine care încă se construiește, se regăsește descoperindu-se și se prezintă ca un proiect încă neterminat, deschis. Astfel, Confesiunile Fericitului Augustin surprind condiția esențială a omului în timp și în istorie: o existență dinamică, al cărui sens nu este o construcție pur umană care umple forțat de semnificație golurile vieții și adună piesele de mozaic pentru a corespunde unui scop prefabricat. Este, în schimb, o existență al cărei sens este primit, dăruit, împărtășit de sus.

În acest sens, Rowan Williams argumentează faptul că, în Confesiuni, Fericitul Augustin su­gerează subtil că nu poate exista o autobiografie creștină care să fie în controlul deplin al naratorului. În cuvintele teologului anglican, „coerența este dată de Cel care ascultă/observă, de Dumnezeul care citește ceea ce este scris” (p. 5). Prin urmare, biografia fiecăruia dintre noi scapă unei introspecții umane complete, unei înțelegeri exhaustive, pentru că, în timp și în istorie, fiecare subiect uman rămâne, în multe clipe și evenimente, un străin, o taină și un semn de întrebare chiar și pentru sine însuși. Numai Dumnezeu este Cel care adună fragmentele vieții noastre, leagă firele ei aparent ireconciliabile și le găsește un rost: Deus interior intimo meo, superior summo meo (Dumnezeu este mai interior decât partea mea cea mai intimă și superior părții mele celei mai înalte).

Identitatea ultimă este înrădăcinată în viitorul eshatologic

Pentru Rowan Williams, în mod poetic spus, „nici o versiune anume despre sine pe care ne-o construim nu este în mod definitiv și infailibil adevărată” (p. 15), tocmai pentru că ne lipsește accesul la perspectiva lui Dumnezeu despre propria noastră identitate. Dezvoltând intuițiile teologului anglican, trebuie să spunem că versiunea, în sine, nu este automat falsă sau profund denaturată, ci incompletă, neterminată, o versiune încă deschisă, niciodată ultimă, pentru că ultimă sau finală este doar identitatea eshatologică a fiecăruia dintre noi. Această identitate eshatologică o experiem sau o trăim anticipat în Sfânta Liturghie, în acel timp al lui deja și încă nu. Identitatea ultimă este înrădăcinată în viitorul eshatologic, despre care a teologhisit magistral Mitropolitul de vrednică pomenire Ioannis Zizioulas.

În concluzie, luând ca punct de plecare lectura teologului anglican cu privire la Confesiunile Fericitului Augustin, extragem două idei antropologice esențiale. În primul rând, ființa umană nu este în controlul propriei biografii într-un mod sinonim cu monopolul sau într-o variantă absolut transparentă pentru sine însuși, pentru că scopul lui Dumnezeu pentru noi transcende lentilele de cele mai multe ori subiective și limitate prin care fiecare dintre noi ne interpretăm pe noi înșine. Acest lucru nu implică o antropologie pesimistă, care pică într-un vid gnoseologic. Din contră, este o antropologie proiectată solid eshatologic, adică deschisă și orientată spre perspectiva finală și ultimă a existenței, care este preaplinul cunoașterii. În al doilea rând, o astfel de abordare pledează pentru relevanța rolului ascezei. Întotdeauna accesul la autenticul din persoana umană este îngreuiat de patimile care denaturează propria cheie de lectură: a relației cu Dumnezeu, a existenței noastre, a altora și a restului lumii create. În cuvintele filocalice ale Sfântului Antonie cel Mare, „pentru o minte curată, nimic nu este de neînțeles”. Lupta cu patimile redă omului transparența față de sine însuși, pentru că numai despătimirea, ca pregustare a stării eshatologice, zărește rațiunea, noima sau scopul așezat de Dumnezeu în fiecare persoană umană.