Crăciunul înseamnă Hristos întrupat, și nu festivism secularizat

Ne apropiem de praznicul Nașterii Domnului, o sărbătoare ce ne mângâie sufletele răcite, adeseori prăduite de curentele secularizante contemporane. De aceea, vă îndemn să călătorim duhovnicește la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce „ne-a făcut cunoscut Domnul” (Luca 2, 15). Să mergem la peșteră, zic, pentru a ne întări credința, făcând mai vie mărturisirea în sufletele noastre, căci, din păcate, fie că observăm sau nu, traversăm o perioadă nu prea limpede. Lumea a devenit extrem de apatică, din pricina unui flagel care distruge nemilos credința de multe veleaturi a neamului nostru. Un accentuat indiferentism religios, îndesite atacuri furibunde asupra instituției Bisericii, de­sacralizarea acerbă a sărbătorilor sfinte - toate la un loc se căznesc, parcă, să-L alunge pe Domnul Hristos din viața, ba chiar din istoria poporului român.

Unei asemenea crunte îndârjiri, Dumnezeu-Copilul îi răspunde cu dragoste. Nu a încetat să ne iubească, să-Și dorească a ne mântui. Din păcate, mulți dintre noi rămân indiferenți, reci, bicisnici în a înțelege, în a simţi taina necuprinsei iubiri dumnezeiești. Se va naște și anul acesta Domnul. Dar va fi cu siguranţă mai trist, mai îngândurat ca anul trecut. De ce? Între timp, am devenit și mai necruțători dușmani ai Lui, contestându-I virulent învățătura, dragostea, jertfa.

Din fericire, încă mai sunt mulți frați români care-și petrec frumos viața în Hristos. Candela credinței le pâlpâie în inimi, iar untdelemnul faptelor bune se găseşte din belșug. Pentru ei, dar și pentru ceilalți: răzvrătiții, încre­meniții duhovnicește, Domnul totuși vine! Vine să Se nască tainic în Betleem, dar și în sufletele celor care și le-au pregătit ca pe nişte curate, luminate peșteri, unde Pruncul Sfânt Se va sălășlui încă un an. Vine, deși are cunoștință despre nenumăratele noastre uneltiri sau răzvrătiri împotriva Lui. Vine, cu dorul de a ne reîntâlni. Vine, rămânând fidel iubirii ce ne-o poartă. Vine către noi, fiindcă vrea cu tot dinadinsul ca și noi să ne îndreptăm spre El.

Osteniți de corvoada grijilor de peste an, ne pregătim, așadar, de marea întâlnire cu Fiul lui Dumnezeu, Care va deveni Fiu al Fecioarei Maria. Evenimentul, unic în istoria umanității, a generat sărbătoarea numită obişnuit Crăciun. Nu împodobirea bradului, nu ritualurile bogate - uneori exacerbate - ale tăierii porcului la Ignat, nu venirea Moșului Crăciun proslăvim, ci Nașterea Domnului, înomenirea Celui veșnic de zile, Hristos Împăratul. Acest aspect al sărbătorii trebuie să-l avem în vedere în primul rând. Așa serbau înaintașii noștri!

Ca să ne limpezim în această privință, vă lansez o provocare: să ne imaginăm în casa lui Ștefan cel Mare și Sfânt ori în cea a jertfelnicului domn Brâncoveanu Constantin. Cum credeți că au serbat ei Crăciunul? Copiii lor au avut parte oare de feericul brad, ornat cu zeci de podoabe strălucitoare? Nici vorbă! La români, primul brad a fost împodobit în 1866, în casa lui Carol I. Se înțelege că tradiția provenea din Apus. Nici venirea lui Moș Crăciun nu o putem certifica în acei ani: obiceiul a apărut târziu, abia prin secolul al XIX-lea, în America, de acolo preluându-se și adaptându-se în aproape întreaga lume creștină.

Nici denumirea generică de Crăciun nu se cunoştea pe-atunci. Grigore Ureche pomeneşte într-o cronică nu de sărbătoarea Crăciunului, ci de a „Născutului”. La fel, Sfântul Ierarh Dosoftei, în cartea „Despre viața și petrecerea sfinților”, amintește de ziua Născutului Domnului Hristos. Termenul folosit în prezent pentru praznicul Nașterii Domnului are, se pare, origine apuseană recentă, intrând în limbajul eclesiastic, dar nu numai, după sec. al XVIII-lea. Oare ce Crăciun o fi fost, fără brad, fără Moșul darnic? Deși lipsit de fastul actual, de milioanele de beculețe aprinse în bradul licărind, Crăciunul acelor timpuri se arăta mult mai luminos, mai bogat decât astăzi. Fiindcă oamenii, căutându-L în primul rând pe Domnul, îşi împodobeau sufletele. Hristos-Pruncul Se afla în centrul sărbătorii, ca Lumină care luminează tuturor. De ziua Născutului, Hristos însemna totul.

Dar ce-i de făcut în vremurile de acum? Să renunțăm la bradul împodobit nu putem, să nu vină Moșul Crăciun la copii ar fi prea dureroasă decizia. Rămâne, așadar, să cugetăm cu în­țe­lep­ciu­ne și să ne întoarcem la obârșii reașezându-L pe Hristos-Copilul în centrul sărbătorii. El aduce bucuria, El este strălucirea! Tot El trimite pe Moș Crăciun. Hristos reprezintă neprețuitul dar oferit de Tatăl ceresc spre a ne mântui. Icoana Nașterii Sale trebuie să troneze și în bradul împodobit, căci Domnul este Pomul Vieții: gustând din Trupul şi Sângele Lui primim garanția părtășiei cu lumina cea neînserată. Fără aceste aspecte, vom ajunge să trăim un Crăciun în absenţa lui Hristos, transformând praznicul înomenirii lui Dumnezeu într-o searbădă și păguboasă sărbătoare a consumismului, a bucuriei născute nu din evlavie față de Domnul întrupat, ci dintr-un festivism secularizat.

Cu nădejdea nezdruncinată că vom cinsti cum se cuvine sărbătoarea Născutului, haideți să privim cu atenție icoana Nașterii Pruncului Sfânt, ca să-L vedem, dincolo de culori, execuție și stil, pe Însuşi Iisus, Dumnezeu prezent în istoria şi în viața noastră, în familia din Betleem, dar şi în familiile noastre, în bisericile unde ne adunăm să proslăvim Sfânta Sa Naștere, dar și în inimile noastre, curate şi pline de credință, unde vrem să-I simțim cu adevărat prezența dumnezeiască.