Credincioși sau adepți?

Libertatea de a alege face parte din frumusețea cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om. Discernământul de a selecta ce este cu adevărat util, ziditor și mereu motivant reprezintă piatra de încercare pe care o avem la îndemână în procesul amplu al devenirii umane asemenea lui Dumnezeu. Deja introducerea în discuție a lui Dumnezeu ne îndreptățește să ne numim mai întâi învățăcei, ucenici, catehumeni și ulterior credincioși. Pericolul de a transforma însă credincioșia, care îl are în vedere pe Dumnezeu, într-un sistem interuman, copleșit fie și de loialitate, ne poate preface în simpli adepți ai unor idei sau chiar stiluri de viață, golite de raportarea lor firească spre, la și către Dumnezeu.

Dicționarul explicativ al limbii române surprinde o dife­rență esențială între termenii supuși atenției. Cuvântul credincios este decriptat având două sensuri: primul are în vedere pe cineva (nu se precizează cine!) care este demn de încredere, devotat, statornic, fidel față de un angajament, idee sau cauză, iar în al doilea sens, pe acela care crede în existența lui Dumnezeu și se conformează practicilor religioase. Nici într-un sens și nici în celălalt nu se vorbește însă de faptul că numai o persoană umană poate fi caracterizată de asemenea trăsături. În subsidiar, în limbajul comun, cuvântul credincios poate fi extins pentru a arăta fidelitatea dintre soți, față de anumite persoane, precum și atașamentul unor animale de companie față de stăpâni. Paradoxal, în dreptul cuvântului adept, dicționarul are precizat (între paranteze, ce-i drept!) faptul că prin acesta se înțelege o persoană care aderă la convingerile cuiva, partizan al unei idei, teorii, doctrine. Nu îmi propun să am o abordare exagerat filologică asupra termenilor vizați, ci vreau doar să subliniez amestecul de înțelesuri care poate deruta. Evident că în Biserică vorbim de credincioși. Practicarea deformată a credinței îi transformă însă pe mulți în adepți. Adresarea îndătinată, specifică cultului (iară și iară, câți suntem credincioși, cu pace Domnului să ne rugăm…), cât și ca formulă de început pentru cuvântul de învățătură (Iubiți credincioși) arată utilizarea unui înțeles menit să desemneze persoanele care sunt deschise pentru un gest comun de rugăciune sau de ascultare, de implicare conștientă în fața unei mărturisiri.

„Nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20, 27)

Dialogul Mântuitorului Iisus Hristos cu Apostolul Toma, în ziua a opta după Înviere, reprezintă argumentul cel mai solid față de întrebuințarea și, mai ales, de înțelesul cuvântului credincios în Biserică. Fără să sesizăm anumite comportamente pe care le pot avea cei care frecventează Biserica, acestea adesea îi cataloghează însă în categoria adepților. Ce lipsește? Sau, mai bine spus, care este pragul de la care cineva cade, fără să știe, din demnitatea de credincios, pe care o pretinde Mântuitorul Iisus Hristos, în categoria de adepți, ce răspunde numai unor abordări orizontale, sociale, fără țâșniri spre înaltul scop al verticalei către Dumnezeu? Ca răspuns posibil, observabil din păcate în unele abordări pastorale și chiar din unele atitudini ale celor care se pretind a fi parte din Biserică, sunt acele situații în care cei doi factori (preotul/ preoții și credinciosul/credin­cioșii) nu sunt conștienți de liantul esențial al Prezenței lui Dumnezeu, legând relații strict sociale, presărate pe alocuri cu ineficient limbaj bisericesc ce salvează aparențele unei trăiri autentice a credinței, manifestând exces de loialitate fără fundament duhovnicesc. Ne putem întreba ce fel de biserică alcătuiesc cei care își oferă loialitatea și implicarea lor activă pentru scopuri și obiective care îndepărtează, prin această abordare eronată, Prezența esențială a Dumnezeului coborât între oameni.

Relația dintre credincioși - un drum comun spre mărturisire comună

Dacă pornim de la persoana preotului, înainte de toate, se afirmă cu tărie că el însuși trebuie să fie credincios și nu un adept al unei idei sau chiar al vreunui organism pământesc. Utilizarea acestui impersonal trebuie are în vedere drumul pregătitor al persoanei care se va dedica slujirii sacerdotale din rațiuni care au la bază credința autentică și strădania de a mărturisi această credință. Preotul nu este și nu va fi un guru, un maestru sau vreun desăvârșit în materie de credință. El are menirea de a lupta cu patimile proprii, de a descoperi și de a mărturisi realitățile dumnezeiești, alături de cei pe care Dumnezeu i-a rânduit să îi fie contemporani. Când preotul se propovăduiește mai mult pe sine (prin atot­știință, abordare îngustă a unor subiecte, comportament nepotrivit față de învățătura Bisericii, vedetism, influencer etc.), se deschide prilejul de a se solidifica statutul de adept al celui cu care se intersectează pastoral. În aceeași măsură, oferirea lesnicioasă de soluții vecine cu ultimatumul, tratări matematice și chiar exhaustive în materie de credință, fără drept de apel, indică o abordare periculoasă a credinței care devine robie, nu duh de libertate autentică. Mărturisirea credinței este un drum al tuturor, fie clerici, fie credin­cioși obișnuiți, neinvestiți sacerdotal. De cealaltă parte, persoanele care fac parte din Biserică, alături de cler, pot înlemni în starea de adepți, care la început îi face ușor speciali, importanți într-o măsură discutabilă, fără ancorări realiste referitoare la înțelesul eclesial ca Trup al Domnului Iisus Hristos care S-a jertfit pentru viața lumii. Comportamentul exagerat de loial, păti­maș de cele mai multe ori, în numele unei relații mult prea personale cu anumiți repre­zentanți ai clerului, poate deforma profund demnitatea de credincios al Bisericii. Chiar dacă duhovnicul a devenit la un moment dat aripa proniatoare a lui Dumnezeu pentru persoana cu care s-a intersectat biografic, dându-i șansa să își îndrepte viața, supralicitarea acestui aspect pune în pericol adevărata credin­cioșie și mărturisire care i se pretind: credința în realitatea și implicit prezența tainică a Mântuitorului Iisus Hristos în lume, în general, și îndeosebi în Biserică, în special.

Sfinții creștini - credincioșii Bisericii

Nu de puține ori, Sfântul Apostol Pavel îi numește pe membrii proaspetelor comunități creștine formate cu apelativul de sfinți: „Tuturor celor ce sunteți în Roma, iubiți de Dumnezeu, chemați şi sfinți” (Romani 1, 7); „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfințiți în Iisus Hristos, celor numiți sfinți” (I Corinteni 1, 2); „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos prin voința lui Dumnezeu, sfin­ților care sunt în Efes şi cre­din­cioșilor întru Hristos Iisus” (Efeseni, 1, 1). Se observă faptul că în prima gene­rație de creștini, până la primirea sau confirmarea acestei dem­nități, termenii cu care persoanele care îl mărturiseau pe Mântuitorul Iisus Hristos - Mesia, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, născut smerit în ieslea Betleemului, răstignit, mort și înviat, întemeietor al Creștinismului ca soluție și noutate absolută în lume, erau cei de sfinți, sfințiți sau credincioși.

În cartea Faptele Apostolilor (11, 26) se regăsește precizarea potrivit căreia „în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini”. De la acest moment, deo­sebirea pozitivă față de ceilalți, pretinsă celor care cred în Mântuitorul ­Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, devine normă de viață. Demnitatea de creștin cu care ­este înzestrat fiecare membru al Bisericii are rolul de a responsabiliza atât relația personală a fiecăruia cu Mântuitorul Iisus ­Hristos, precum și relația comunitară a tuturor celor care se adună pentru a mărturisi împreună pe cel care se face prezent chiar și la doi și la trei adunați în numele Său (Matei 18, 20). Așadar, motivul atașamentului social dintre oamenii credincioși, mărtu­risitori ai credinței creș­tine îl constituie intenția, capacitatea, motivația de a-L simți aproape pe Cel Nevăzut, palpabil prin simțul credinței care-l face prezent pe cel care ieri și astăzi este același (Evrei 13, 8). Pros­pețimea acestei mărturisiri înnobilează credința fiecăruia și stârpește pericolul înregimentării ca adepți și nu ca fii credin­cioși ai Bisericii celei vii a Mântuitorului Iisus Hristos.