„Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”

O experienţă de neuitat m-a pus în situaţia de a trăi personal sentimentul de îndreptăţită încredere în ideea că este bine să comunici, în rugăciune, cu sfinţii. Şi chiar prin icoană! Mă aflam, întâmplător, la o frumoasă mănăstire de maici, undeva, în sudul Moldovei. Ziua de vară, deosebit de caldă, încinsese straturile de flori, iar acum, după apusul soarelui, o boare uşoară legăna delicat lujerii de „regina nopţii”, îndemnând florile să-şi deschidă petalele şi să respire cu tot parfumul peste grădina aţipită. Pe cerdacul mărginit de ghivecele cu muşcate în plină inflorescenţă multicoloră, se înşiră chiliile măicuţelor. Lângă uşa unei chilii, deschisă larg, să intre răcoarea serii, şedea, pe o băncuţă scundă, o măicuţă în vârstă. Am salutat cuviincios şi, voind să trec mai departe, m-a chemat lângă dânsa. Nu îndrăzneam să-i tulbur tăcerea şi poate rugăciunea fără glas. Deodată, mi s-a adresat cu căldura îndreptăţită, parcă, de o veche cunoştinţă. M-a întrebat de unde sunt, dacă rămân peste noapte la mănăstire şi... dacă sunt credincioasă?! Trei întrebări aparent banale. Dar a treia? Putea să aibă ca substrat două motivaţii complet diferite: ori că îi păream a mă afla acolo pur și simplu ca orice pelerin, din cei care vizitează de obicei mănăstirile - mai ales văzându-mă singură -, ori că, studiin­du-mă, probabil, fără să-mi dau seama, şi lipsind din comportamentul meu gesturile pioase cunoscute sau chiar pietiste, ale unora, a putut deduce că nu sunt ceea ce, preţios, numesc unii a fi „creştin practicant”. În realitate, expresia reprezintă un nonsens!

A avea o credinţă, o convingere religioasă adevărată şi profundă, implică în mod obligatoriu a te încadra în tot ceea ce constituie modul de afirmare şi de mărturisire a acesteia. Brusc, măicuţa m-a poftit în chilie. Mergea greu, sprijinită în baston. S-a întins pe pat. Obosise. M-a poftit să stau lângă dânsa, pe marginea patului tare, acoperit cu o cergă veche, dar foarte curată. Totul era acolo foarte curat: lucrurile, icoanele - multe şi de toate mărimile, puţine din ele preţioase ca material, mai multe litografii înrămate stângaci - majoritatea reprezentau sfinţi, mulţi sfinţi! Pereţi albi, spoiţi cu var, aerul mirosind a busuioc, a candelă niciodată stinsă, a pace şi, dacă se poate închipui, a rugăciune.

Fără vreo introducere, ca o continuare, parcă, a scurtei convorbiri de afară, m-a întrebat: Te rogi? Am răspuns afirmativ, dar desigur în glasul meu răzbătea sentimentul de jenă că, de fapt, rugăciunea mea este mai degrabă formală, exterioară şi în nici un caz nelipsită din programul zilnic. A tăcut un timp. Sincer, mă temeam că vor urma reproşuri „duhovniceşti”, stereotipe, cunoscute, chiar o dojană, îndreptăţită în sine!, dar pentru mine, la ora aceea, prevestitoare a unui disconfort lăuntric. Nimic din toate acestea! Iar ceea ce a urmat lăsa impresia că mă consideră a fi, din punctul de vedere al trăirii întru credinţă, în bună rânduială.

Mi-a spus, cu glas blând, firesc, fără ton superior-didactic: „Să te rogi, draga mea, cât poţi mai mult. Cât poţi şi când poţi, ştiu că voi, cei din lume, sunteţi luaţi de valul grijilor, al necazurilor, chiar al bucuriilor omeneşti, pe care, să ştii, tot Cel de Sus ni le dă, dar fără rugăciune sunt greu de purtat şi unele, şi celelalte. Roagă-te la Domnul nostru Iisus Hristos, la Măicuţa Domnului. Dar să ţii minte: roagă-te mereu la sfinţi! La cât mai mulţi sfinţi!” A tăcut puţin, urmărind cu privirea, într-un scurt şi tainic panoramic, peretele acoperit de icoane, trecând în revistă, fugar, iconiţele cu sfinţi. Apoi a continuat: ,,Roagă-te la sfinţi, cum ţi-am zis. Câţi îi ştii, câţi îţi vin atunci în minte, cheamă-i pe nume şi zi: «Sfinte... roagă-te şi pentru mine, păcătoasa... mijloceşte şi pentru mine la Dumnezeu!» Ai să primeşti răspuns, să nu te-ndoieşti! Că ei au trecere mare la Domnul. Ştim asta şi trebuie să credem. Dar ajutorul lor va fi şi mai mare atunci când vom fi chemaţi să dăm seama de viaţa noastră, cum am trăit-o şi ce-am făcut cu ea! Şi atunci, câtă nădejde de iertare vom avea când vom auzi în jurul nostru pe sfinţi punând mărturie: «Doamne, milostiveşte-Te şi iartă roabei Tale acesteia, că, iată, s-a rugat, m-a chemat în ajutor, să mărturisesc pentru pocăinţa ei de faptele cele rele şi pentru faptele bune. Şi pe mine m-a chemat! Şi pe mine! Şi pe mine!» Doamne! Îţi poţi închipui un asemenea cor de glasuri, mărturisind şi cerând îndurare pentru noi? Pentru tine?”

A tăcut apoi. Respiraţia îi devenise liniştită şi peste ochii albaştri, vioi şi foarte blânzi, pleoapele căzuseră ca două lespezi de tăcere. Mâinile, uitate pe lângă trup, cu degetele deformate de podagră, se odihneau şi ele în aceeaşi pace care plutea în jur, dar emana mai ales din lăuntru. I-am sărutat mâna care se odihnea la marginea patului. N-a dat nici un semn că m-ar fi simţit. Am ieşit încet din chilia în care nu lumina decât sâmburele foarte mic, dar cu strălucire intensă, al candelei. Sub unda abia înfiripată între gene, a lacrimilor, flăcăruia îmi tremura sub pleoape o aureolă suavă, ca a sfinţilor dintr-o icoană veche.

De curând, am aflat că măicuţa a plecat la Domnul. Mi-am spus: Dumnezeule, câte tratate de teologie nescrise va fi dus cu dânsa în veşnicie fiinţa aceea atât de simplă şi de curată!? Peste ceva vreme, aflându-mă lângă mormântul ei smerit, i-am mulţumit şi, mai ales, I-am mulţumit lui Dumnezeu că am întâlnit-o... la timp. Da, Doamne, la timp!

O cântare a Bisericii spune: „Lumina Ta, Doamne, luminează peste feţele sfinţilor Tăi”. Pornind de la aceasta, teologul Paul Evdokimov scria: „Icoana este o doxologie asemănătoare, ea străluceşte de slavă şi o cântă prin propriile sale mijloace. (...) Conţinutul inteligibil al icoanelor este dogmatic şi de aceea nu este frumoasă icoana ca operă de artă (nu este frumoasă ca icoană, n.n.), ci adevărul său. O icoană nu poate fi niciodată frumoasă (în sensul de categorie estetică, n.n.); frumuseţea ei cere o maturitate duhovnicească spre a fi recunoscută ca atare” (P. Evdokimov, Iniţierea în icoană). Cât despre chipul reprezentat în icoane, în cazul despre care vorbim, al sfinţilor, cărora ne adresăm, îngenunchind în faţa icoanei lor, acelaşi mare teolog contemporan spunea: „Icoana arată într-un sfânt gândul lui Dumnezeu despre el. Un eremit, după Sfântul Ioan Scărarul, înfăţişează «forma pământească a unui înger». [...] Viziunea iconografilor (iconarilor, s.n.) este o funcţie a credinţei, pe care Sfântul Pavel o definea ca fiind «dovedirea lucrurilor nevăzute» (Evr. 11, 1) şi experimentează această lume nevăzută, această formă lăuntrică a fiinţei”. Cunoscutul vers eminescian traduce, exprimă, parcă şi mai exact, acest adevăr: „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici” (Melancolie).