Criza discernământului

Dacă ființa umană ar fi comparată cu întregul univers, virtutea discernământului ar avea corespondentul soarelui, care luminează și încăl­zește, asigurând bunul mers al exis­tenței întregului „ecosistem”. Însă soarele poate să și ardă, poate și să fie acoperit de nori și, de asemenea, să apună, producând pretutindeni o beznă apăsătoare. La fel se întâmplă și cu discernământul omului, în diferite etape ale vieții sale.

Dacă împărăteasa tuturor virtuților este, fără îndoială, rugăciunea, atunci împăratul acestora poate fi doar discernământul, numit în multe dintre scrierile patristice și „dreapta socoteală”. Orice om se naște cu ceea ce s-a numit „discernământ natural”, adică o deosebire între bine și rău care, susținută de voința omului și de libertatea cu care acesta este înzestrat, poate să se dezvolte până la treapta harică a „deosebirii duhurilor”.

În timp, prin spovedanie constantă și împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, prin citirea cărților duhovnicești, prin experiența grea, dar folositoare a războiului nevăzut, prin pocăință statornică și smerenie sinceră, omul ajunge să-și rafineze discernământul până la a face deosebirea nu doar în ceea ce privește acțiunile exterioare - care dintre acestea sunt bune sau rele -, ci și în ceea ce privește viața sa interioară, și anume care dintre gândurile sale trebuie urmate și care trebuie îndepărtate până nu-l duc pe o cale greșită. Această deosebire a gândurilor și, în cele din urmă, a duhurilor care ni le insuflă este deosebit de folositoare atât pentru viața sufletească proprie, cât și pentru ajutorarea aproapelui care suferă de ceea ce am putea numi „criza discernământului”.

Afectarea masivă a discernământului

Faptul că Sfântul Antonie cel Mare a numit discernământul drept cea mai importantă virtute dintre toate nu trebuie să ne mire prea tare. Discernământul este „motorul” tuturor virtuților, cel care echilibrează prudent întreaga activitate exterioară și interioară a omului. De altfel, orice virtute lucrată fără a beneficia de decantarea fină a dreptei socoteli ajunge mai mult să păgubească, decât să folosească sufletul omului. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spune: „Prin sporire și prin micșorare intră deopotrivă întunecime în suflet, căci demonii tremură puternic în fața a tot ce-i măsurat. Când nu pot stăvili zelul cuiva prin tot felul de pretexte, ca să-l facă să-și oprească alergarea ori să-și întineze viețuirea, atunci vor lupta împotriva lui prin zelul lui, încărcându-l cu excese ca să-l facă să se prăbușească sub povara lor. Tot ce se face cu măsură se lucrează cu rânduială, dar, când cineva trece dincolo de acest hotar, se ivește tulburarea, iar omul tulburat nu mai știe ce face” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, 1, 12, partea a II-a, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2003, p. 91).

Să reținem acest termen-cheie de „întunecime” al lucrării demonice, care are loc atunci când patimile sufletești reușesc să ne tulbure suficient de mult încât „lumina” discernământului nostru să înceapă să devină din ce în ce mai obturată. Demonii lovesc în discernământ pentru că acesta este „ochiul” minții noastre, așa cum îl numește foarte frumos Sf. Ioan Casian („Cuvânt plin de mult folos despre Sfinții Părinți din pustia sketică și despre darul deosebirii”, în: Filocalia, vol. 1, trad. de Pr. prof. D. Stăniloae, București, EIBMBOR, 2008, pp. 161-164). O rațiune nesigură, oarbă la adevăratele realități, care nu mai poate discerne propria ei viață interioară, va sfârși prin a judeca greșit și ceea ce se întâmplă în viața exterioară, iar când această boală ajunge să afecteze mase mari de oameni, atunci consecințele se pot dovedi devastatoare.

Oamenii lipsiți de dreaptă socoteală creează cele mai multe probleme și în familie, și la locul de muncă, și în societate, dar, în același timp, își fac și rău singuri mai mult decât oricui altcuiva. Și să nu credem că de această boală sufletească sunt afectați exclusiv oamenii lipsiți de cultură sau cu o educație precară! Lipsa de discernământ poate fi observată chiar și la persoane respectabile. Dacă ignoranța îi distruge discernământul omului simplu, mândria este cea care întunecă discernământul oamenilor cultivați.

Calea strâmtă a dreptei socoteli

Printre multele Sale învățături, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a lăsat și acest îndemn: „Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt care o află” (Matei 7, 13-14). Unii au interpretat această poartă și, ulterior, calea pe care o deschide ca reprezentând pocăința sau smerenia. Însă nimic nu ne împiedică să spunem că poarta strâmtă este virtutea dreptei socoteli, iar calea care duce către viața cea întru Hristos este alcătuită din deciziile bune - dar greu de luat este adevărat! - pe care le presupune o existență bazată pe un discernământ lucrător, luminos. De asemenea, poarta pierzării sufletești este largă, pentru că lipsa discernământului oferă posibilitatea obținerii plăcerilor imediate, ușor de procurat, și deschide calea pseudo-deciziilor, în care omul pare că reușește să cântărească lucrurile și să discearnă realitățile, dar, de fapt, este prizonierul propriilor sale patimi și merge pe drumul larg al nimicirii de sine.

În lumea complexă în care trăim, dreapta socoteală este rar întâlnită, iar drumul ei anevoios pare greu de păstrat având în vedere tentațiile care apar la fiecare pas de a lua deciziile greșite și de a amesteca binele cu răul, însă tot Dumnezeu ne avertizează prin prorocul Isaia: „Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină; care socotesc amarul dulce și dulcele amar! Vai de cei care sunt înțelepți în ochii lor și pricepuți după gândurile lor! Vai de cei viteji la băut vin și meșteri la făcut băuturi îmbătătoare! Vai de cei ce dau dreptate celui nelegiuit pentru mită și lipsesc de dreptate pe cel drept!” (Isaia 5, 20-23).

A fi lipsit de discernământ, mai ales în contextul actual, înseamnă a renunța la calitatea cea mai importantă pe care o poți avea și care călăuzește, asemenea unui far luminos, gândirea și simțirea noastră în timp ce traversăm marea învolburată a acestei vieți trecătoare.