Cultura vieții

Creștinii trăiesc prin credință, împlinind voia lui Dumnezeu, precum în cer și pe pământ (Matei 6, 10), împlinind porunca iubirii de Dumnezeu și aproapele (Marcu 12, 30), urcând treaptă cu treaptă în urcușul fericirilor lui Hristos (Matei 5, 3-12 ). Rugându-se, postind, milostivind, apreciind Sfânta Liturghie, Laudele Bisericii, spovedin­du-se, împăr­tă­șindu-se cu Trupul și Sângele Domnului, trăiesc viața duhovnicească gustând din pacea și bucuria cerească.

Din nefericire, pe pământ există și un mod de viață păcătos, adică viața pusă în slujba patimilor și a demonilor. Acest mod de viață a format de-a lungul istoriei cultura și civilizația păcatului și a morții. Uneori, oamenii au mers, în rătăcirea lor, până la a considera păcatul sacru. Păcatul însă desfigurează și ucide ființa omenească. Lucrarea demonică a păcatului are o putere de seducție, prin care satan varsă în suflet ura, necredința, deznădejdea și răzvrătirea. Așa a făcut de la început (Facerea 3, 6). Acest mod de viață păcătos are ca finalitate modul de viață al iadului, unde deznădejdea și sufe­rința sunt absolute. Refuzul chemării iubitoare a lui Dumnezeu deschide păcăto­șilor nepocăiți poarta spre chinul cel veșnic. De aceea, suntem che­mați la cultura vieții, pe care ne-o oferă Biserica, la cultura ascultării de Hristos, prin care gustăm pacea și fericirea cerească. Pentru a evita capcanele culturii morții, vom zugrăvi, pe scurt, cele două căi. Calea urcușului duhovnicesc și calea coborâșului pierzător, ținând însă seama de două rea­lități importante.

Etapele urcușului duhovnicesc formează axul central al întregii culturi și civilizații din lume, care fie ne urcă în fericirea cerească, fie ne îndepărtează, coborându-ne în împărăția morții.

Viața duhovnicească, cultura duhului, cultura vieții, se împarte în trei mare etape: Perioada curățirii, când prin rugăciune, post, milostenie, spovedanie, îm­păr­tășire, omul se curăță de păcatele grele, de patimi și de legătura cu demonii; Faza iluminării, când nevoitorul începe să înțe­lea­gă duhov­nicește noimele Scripturii, tainele vieții, minunile creației, dobândind minte înțele­gătoare, începând să vadă cu mintea. Împreună cu Sfântul Apostol Pavel, zice: „Noi însă avem gândul lui Hristos” (I Cor. 2, 16); Faza unirii, când sufletul se unește cu Hristos, prin Duhul Sfânt. Unirea vine în curăția inimii, prin trăirea nepătimirii și dobândirea iubirii lui Hristos.

Urcușul duhovnicesc are șapte trepte, iar omul lucrează potrivit stării duhovnicești în care se află:

1. Credința. Mai întâi trebuie să credem - să credem în atotputernicul și atotmilostivul Dumnezeu, în lucrarea lui mântuitoare, să credem în viața cerească pe care nu o vedem încă fizic;

2. Frica de Dumnezeu. Cine crede se teme ca, prin păcat și neascultare, să supere un Dumnezeu atât de bun, de sfânt, de iubitor. „Frica de Dum­nezeu este începutul înțelep­ciunii” (Pilde 1, 7), buna temelie pe care se așază celelalte virtuți. Ea sfârșește cu iubirea duhovnicească, care ne umple ființa, ne aseamănă și ne face fericiți în Hristos; ­

3. Pocă­ința. Omul luminat începe să în­țeleagă, să se înțe­lep­țească, căutând să-și schimbe viața din temelii. Schimbân­du-și concepția despre viață, Dumnezeu și lume, el „se întoarce de la păcat la virtute, de la pământ la cer, de la diavolul la Dumnezeu” (Sfântul Ioan Damaschin), trăind o viață care are în centrul ei pe Hristos;

4. Înfrânarea, care înseamnă alegerea cu discernământ a cuvintelor, gândurilor și lucrurilor pe care le folosim, evitarea cu înțelepciune a situațiilor care duc la păcat. De asemenea, evităm lucrurile îngăduite (nepăcătoase), dar „care nu ne sunt de folos” (I Cor. 6, 12);

5. Răbdarea. Viața duhovnicească este întemeiată pe credință, frică de Dumnezeu, pocăință, înfrânare, iar în urcușul ei necesită răbdare. Duhovnicia este „calea cea strâmtă” (Matei 7, 13), diferită de viața comună. Duhovnicia, cultura vieții, se aseamănă tot mai mult cu ultimele zile ale vieții Mântuitorului Iisus Hristos, când chiar cei mai apro­piați ai Săi nu L-au înțeles și L-au părăsit, de aceea necesită răbdare și îndelungă-răbdare;

6. Nădejdea. Privind la bună­tățile viitoare (Romani 5, 5), greută­țile devin ușoa­re, viața evlavioasă se îndul­cește, hră­neș­te și adapă cu har. Rugăciunea, cân­tarea, medi­ta­ția, contemplarea sunt mijloacele acestei îndulciri. Răbdarea cu nădejde a necazurilor pregă­tește sufletul pentru a primi iubirea Mântuitorul Iisus Hristos, „văzând bucuria pusă înainte”, adică slava viitoare și mulțimea celor mân­tuiți, care au „suferit crucea neți­nând seama de ocara ei” (Evrei 12, 2-3);

7. Nepătimirea sau curăția inimii (prin care vedem pe Dumnezeu), a sufletului și a trupului, „care devin casă a lui Dumnezeu” (Ioan 14, 23), nepătimirea face sufletul vrednic de a primi iubirea. Acum sufletul gustă pacea și iubirea lui Dumnezeu (Matei 5, 9), este gata să sufere pentru Hristos prigoane, suferințe și chiar moarte (Matei 5, 10, 11). Aceasta este ultima treap­tă a nevo­inței după care tânjește nevoitorul duhovnicesc. Ea a fost atinsă de mulțimi de sfinți cu­vioși, ierarhi și mucenici, în frunte cu slăvitul Apostol Pavel, care zicea: „Mie a trăi este Hristos, iar a muri câștig” (Filipeni 1, 21).

Iată, așadar, suntem „con­dam­nați la libertate” (Kierkergard), suntem mereu puși în situația de a alege „calea vieții sau calea morții, binele de rău” (Deut. 30, 15). „Alege viața ca să tră­iești...” (Deut. 30, 19). Să alegem calea și cultura vieții, ca să trăim veșnic fericiți! Amin.