Ești pretutindeni acasă, ­atunci când ești cu Dumnezeu

Iarnă, după Sfintele Sărbători. Scurt popas de reculegere și rugăciune în lăcașul de tihnă călugărească de pe o colină ieșeană, unde acum mai bine de 160 de ani Maica Domnului s-a milostivit să-și arate fața prin lucrarea iconarului Iordache. Psalmodiere și bucurie a coliturghisirii la lumina lumânării. Așa am fost întâmpinat, cu multă căldură, la propriu și la figurat, de părintele arhimandrit Nicodim Petre, stareț al Mănăstirii Bucium și consilier al Sectorului de misiune al Arhi­episcopiei Iașilor. Nu îți trebuie mult ca să știi că în părintele de sorginte bucovineană, de statură vânjoasă, care-a început să încărun­țească nu atât de ani, cât de povara slujirilor, sălășlu­iește același copil care odinioară se scălda în apele năvalnice ale Sucevei și cutreiera dealurile pe o bicicletă pegas, căutând să descopere lumea.

De curând, părintele a reeditat la Doxologia un ghid de călătorie aparte, intitulat Fiul meu, tu încă n-ai ajuns acasă, care conține ceea ce explică și subtitlul, anume „popasuri de călătorie”, viața fiindu-ne fiecăruia un drum cu urcușuri și coborâ­șuri, bucurii și întristări, înlesniri și greutăți învăluite de multe momente de taină, iubire, compasiune, revelație - și câte și mai câte? -, până la odihna cea adevărată, în casa Ziditorului nostru.

Cele 136 de pagini, cuprinzând 19 povestiri deopotrivă serioase și jucăușe, mai degrabă se ascultă cu ochii ori se savurează cu papilele gustative ale poftei de frumos. Prea puțin se citesc. Însă oricum s-ar parcurge, ar fi tot pe nerăsuflate. Titlurile sunt însoțite de ilustrații pe măsură, realizate de Florin Prisacariu, precum și de mici aforisme despre călătoria către veșnicul acasă, originale sau culese din acest florilegiu bogat care este credința creș­tină trăită în cotidian. Toate, lipsite de ifosele înțelepciunii de agora și mustind de prospețime și candoare. Și de speranță. Și de dragoste. Iată un exemplu: „Tinerii noștri nu sunt pierduți și nu sunt golani” este mottoul care însoțește povestirea intitulată „Tatăl nostru și fotbalul”.

Chiar așa este părintele Nicodim, precum această cărticică îl defi­nește. Preocupat să găsească expli­ca­ții pentru cât mai multe, să convertească orice rău și orice necaz în bine și frumos, să lepede preju­de­căți și să-i îmbrățișeze pe toți, mai ales pe cei necăjiți și părăsiți. Astfel, una dintre temele predilecte ale povestirilor sale este frica și confruntarea cu ea. Încă din copilărie bunica ne învață că o putem birui cu semnul crucii și o rugăciune spusă-n versuri, pe care n-o mai putem uita niciodată. Alții, în Africa, alungă frica botezân­du-se. Alții o de­pă­șesc recunoscând-o ca adevărata problemă a societății de azi, care nu de criză suferă, fie ea economică, socială ori identitară, ci de aceeași frică secătuitoare a capacității fi­rești de a iubi, de a ajuta și a lăsa să fii ajutat de străini.

Dar pe lângă întâmplări amuzante și cu final neașteptat, părintele nu-l scutește pe cititor de fața urâtă a lumii: suferința deportărilor, cearta fraților pe moșteniri, tineri loviți de accidente îngrozitoare, copii care mor ori care trăiesc lipsa iubirii din propriul cămin, grozăvia luptei cu cancerul. Însă în toate acestea se ascunde tainic rânduiala Tatălui ceresc, prefăcând fantastic însă nu ireal hidoșenia în frumosul care contează. Apa­ren­țele de multe ori în­șală, iar oamenii judecați adesea ca pierduți, căzuți de la cre­dință, se dovedesc a fi cei care întind o mână de ajutor în clipele grele, care se roagă și care, prin felul lor de a fi, Îl des­coperă pe Dumnezeu celor des­cum­păniți. Sau, ca să mai citez un alt motto în acest sens, „Acasă sunt oamenii, nu un loc anume”. Prin ochii unora ca acestora se vede efectiv sufletul lor.

Părintele Nicodim nu uită însă niciodată ceea ce este astăzi: preot. În această calitate surprinde cât de important e echilibrul în zelul misionar. „Este nevoie de cumpătare și înțelepciune și când faci binele”, a învățat sfinția sa odinioară de la ieromonahul Nifon. Dar și de o doză de nebunie și depășire a unora dintre reguli, din dragoste față de celălalt. De a înțelege cum trebuie să te rogi necomplicat împreună cu copiii, lucid împreună cu adulții, cu lacrimi alături de cei aflați în mare necaz, cu speranță și încredere alături de vârstnici. Ba chiar și alături de fluturi, legând prietenii - fie și preț de câteva zile - și împărțind cu aceste creaturi efemere bucurii unice la ceasul Liturghiilor de iarnă. Ca fiecare dintre noi, „fluturii sunt delicați, sinceri și vulnerabili. Sunt fulgii de culoare dăruiți de Dumnezeu oamenilor”, notează părintele aproape de capătul drumului de poveste, neezitând să dea valoare oricărei făpturi.

Povestirile părintelui Nicodim sunt amintiri aidoma celor trăite de oricine, dar adesea uitate în graba cotidiană. Care poate, odată, vor fi declarate „la biroul de amintiri pierdute”. Nu e o glumă. Sfinția sa își încheie volumul apăsând butonul de alarmă al „autobuzului timpului” pe care nu vrem să-l pierdem nicidecum, în care ne înghesuim cu toții „agățați pe scară, ciorchine, încor­dați, cu hainele boțite și venele de la gât umflate”. Călătoria noastră în această viață se va încheia când­va, iar atunci „vom avea tihna să luăm fiecare amintire-n parte” și să înțelegem ce am fi putut să facem mai bine, mai temeinic. Sfatul său, acela de a pune mai multă lumină în ceea ce trăim, departe de a fi o teorie, l-am văzut pe fața lui.