Curajul asumării

Avva Or este un monah pentru care curajul ascetic este esențial. Zicea: „Prin orice încercare ai trece, nu învinui pe nimeni, ci doar pe tine însuți, zicând: S-a întâmplat din pricina păcatelor mele”. Așa cum se întâmplă foarte adesea, spiritul părinților deșertului merge împotriva logicii lumii. Suntem tentați să găsim în permanență responsabili pentru mizeria noastră, să ne plângem de mersul defectuos al lumii, de răutățile celor­lalți. Ne place să ne așezăm în poziția de victimă neajutorată. În felul acesta scăpăm de responsabi­litate. Mereu este un țap ispășitor care să poarte vina pentru tot ceea ce merge altfel decât ne-am dori noi. O astfel de judecată, deși facilă, nu este nici creștinească și nici eficientă.

Cuvintele avvei Or ne întorc spre interior. Bătrânul nu propune auto-învinovățire toxică, ci vechea practică ascetică a osândirii de sine. A spune „din pricina păcatelor mele” nu înseamnă a declara că Dum­nezeu te-a pedepsit, ci a vedea că păcatul, ca ruptură și dezordine, se întoarce inevitabil împotriva omului. Păcatul nu este o vină juri­dică, exterioară, ci un fel de a trăi care rănește. Uneori rănește direct, prin alegerile greșite pe care le facem. Alteori rănește subtil, modelându-ne reacțiile, întunecându-ne judecata, făcându-ne vulnerabili la propriile impulsuri. Este un mecanism interior care aduce durere, nu o sentință venită din afară. În acest sens, avva Or nu ne pune sub o povară morală, ci ne arată o cale spre libertate: nu poți schimba ceea ce nu recunoști; nu poți vindeca ceea ce nu îți apar­ține.

A asuma încercările vieții înseamnă a accepta că între mine și lume există o legătură vie. Că reacțiile mele, fricile mele, obiceiurile mele influențează modul în care trăiesc și modul în care mă raportez la ceilalți. Dacă îmi construiesc existența în jurul ideii că vina este mereu în altă parte, atunci viața mea devine un spațiu în care nu am nici putere, nici di­recție. Dacă însă îmi asum partea mea, chiar și atunci când circum­stanțele nu depind de mine, mă așez într-o poziție de libertate. Nu controlez totul, dar pot decide cum răspund. Pot decide ce învăț, ce las în urmă, ce valorific.

În acest sens, cuvântul bătrânului devine o formă de luciditate. Te îndeamnă să vezi realitatea fără să o împovărezi cu explicații convenabile. A te opri din a învinui lumea este un act de curaj, pentru că te obligă să te uiți la tine cu sinceritate. Îți cere să vezi tiparele care te sabotează. Este un proces lent, dar este singurul care duce la creștere. Părinții deșertului nu căutau vino­vați; căutau libertatea.

Asumarea devine locul în care curajul întâlnește nădejdea. Curajul de a te vedea așa cum ești și nădejdea că Dumnezeu nu te părăsește nici o clipă, dacă rămâi în adevăr. Aceasta este libertatea pe care avva Or o propune: libertatea care se naște din adevăr și este susținută în permanență de speranță.