Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
De ce sunt asaltate universităţile?
S-a putut constata, mai ales din 1990 încoace, o afluenţă semnificativă a candidaţilor la universităţile româneşti. Cum ne explicăm acest fapt? Sunt mai multe piste.
Mai întâi, merită să invocăm o determinare generală, cu o coloratură ideologică, ce este legată de reprezentările noastre despre învăţământul superior. Persistă credinţa (supralicitată în regimul politic anterior) că a face o facultate este o cale aproape sigură de acces către un statut social şi economic privilegiat. Universitatea este percepută în continuare ca o instanţă de consacrare socială şi materială, ca un instrument de facilitate sau legitimare a diferenţierilor, de justificare a inegalităţilor de statut. Prin Universitate te naşti „a doua oară“, devii „altcineva“. Este adevărat că Universitatea creează premisele unei astfel de denivelări, de altfel dorite şi necesare, a corpusului nostru socio-cultural. Dar consacrarea survine ceva mai târziu, prin validarea şi valorizarea competenţelor la nivelul practicilor profesionale curente (mecanisme care scapă în mod evident exerciţiilor didactice din Universitate). Sunt şi numeroase contraexemple: nu toate competenţele au nevoie ori sunt generate de urmarea unei facultăţi şi obţinerea unei diplome. Experienţa proximă arată că poţi deveni „cineva“ şi fără facultate. Afluenţa masivă către Universitate nu este semnul numaidecât al unei teribile înclinaţii cultural-spirituale a „tineretului studios“, un indiciu al gradului de civilizaţie al ţării, ci constituie (în parte) o reminiscenţă a unui mod de gândire şi de gesticulaţie specific societăţilor birocratice, ierarhizate, o formă de mentalitate inerţială, care se bazează pe credinţa că „dacă ai carte, ai parte“. Ceea ce, între noi fie vorba, nu este tocmai aşa... În al doilea rând, trebuie evidenţiat un factor psihosociologic, care creează şi întreţine fenomenul de afluire către treptele superioare ale şcolii. Să luăm „cazul“ Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, prima instituţie de învăţământ superior din ţară - în ordine istorică şi nu numai. Aici s-au plămădit mari idei şi s-au editat experienţe spirituale exemplare. Universitatea este depozitara unui capital simbolic, a unui prestigiu cultural care atrage prin el însuşi candidaţii la formare. Instituţia în sine proiectează în cei care se adăpostesc în ea o anumită altitudine spirituală. Cel care intră în Universitatea noastră este aureolat - direct sau indirect, pe merit sau pe nemerit - cu un supliment cultural care poate deveni, la un moment dat, un avantaj. Prin mecanismul atribuirii diplomelor sau a certificatelor de absolvire, părţi ale acestui capital instituţional (care mereu ar trebui să sporească) sunt transferate absolvenţilor. Aceştia, pe piaţa muncii, vor fi valorizaţi într-un anumit fel. Una e să termini o facultate la Universitatea „Al. I. Cuza“, şi alta e să o finalizezi la una dintr-un oraş oarecare. Cum prestigiul instituţiei în cauză constituie o miză importantă, este de aşteptat ca actualul corp profesoral să fie atent la această dimensiune. Mai ales acum, când fiinţează mai multe variante de formare, inclusiv particulare. Nu putem trăi numai din amintiri, nu putem să ne lăsăm pe „umerii“ istoriei, ci noi înşine trebuie să fim demni de acest prestigiu, asumându-ni-l prin îmbogăţiri şi suplimentări continue. Nobleţea (trecutului) ne obligă pe noi, profesorii, ca şi pe studenţii noştri (cu privire la calitatea învăţământului din Universitate, în prezent şi în perspectivă). Afluenţa de candidaţi nu trebuie numai să ne flateze, ci să ne şi responsabilizeze. Mai putem sesiza o cauză a actualei orientări a candidaţilor către Universitate. Este vorba de o determinare oarecum conjuncturală - uşurinţa identificării şi găsirii unui loc de muncă. Universitatea pregăteşte îndeosebi profesori în mai multe arii academice. Chiar dacă învăţământul nostru este într-un proces de reaşezare (ceea ce presupune inclusiv dezvoltări improbabile, în sens negativ), acesta este capabil în continuare de o absorbţie destul de mare - chiar şi în optica spiritelor cele mai pesimiste. Sunt încă şcoli fără profesori sau cu cadre necalificate. Salariile sunt destul de mici, dar - până una alta - sigure. Decât să fii inginer - dar şomer, mai bine profesor - chiar dacă ai un venit mai mult simbolic. Universitatea pregăteşte şi specialişti în domenii care se pretează prezentului: jurişti, economişti, psihologi, sociologi etc. Cum astfel de categorii profesionale sunt căutate într-o societate normală, se speră că şi la noi deţinătorii unor astfel de certificate vor găsi un loc de muncă. Realitate dezirabilă ce urmează a fi verificată... În fine, mai putem adăuga şi nevoia multor persoane de a-şi schimba ruta profesională sau de a se recalifica, datorită intrării în recul a unor meserii sau desfiinţării lor pe piaţa muncii. O serie de formaţi, anticipând astfel de evoluţii, îşi pregătesc variante profesionale „de rezervă“, bi sau multi-profesionalizarea devenind o realitate din ce în ce mai evidentă. Cum perspectiva socio-economică nu întotdeauna „sună“ bine, oamenii vizionari încearcă să o întâmpine printr-o supra-calificare ce îi poate scoate, la un moment dat, dintr-un impas.