De la o posibilă creştinare, la marxism-leninizarea Chinei

În general, până în epoca modernă au existat prea puţine contacte între Europa şi Asia de Est. În percepţia chinezilor, care s-au considerat şi se consideră locuitori ai „Ţării de mijloc“, tot ceea ce era occidental însemna „budist“, ba mai mult chiar primii colonişti portughezi sosiţi în Macao în secolul al XVI-lea erau socotiţi o „sectă budistă“. La rândul lor, creştinii nestorieni în secolele VII-IX şi misionarii franciscani în secolul al XIII-lea veniţi în China n-au acordat aproape nici o importanţă tradiţiei filosofico-religioase autohtone. Inclusiv Marco Polo, în expediţia sa în China aceluiaşi secol, îi descria pe chinezi ca „păgâni“. Abia misionarii iezuiţi din secolele XVI-XVII au „descoperit“ confucianismul şi l-au făcut accesibil europenilor. În misiunea lor s-au comportat şi s-au îmbrăcat la început chiar ca nişte călugări budişti. Budismul popular, cu învăţăturile sale diferite, cu fiinţe divinizate, cu etica compasiunii, cu ascetismul său monahal şi cu credinţa sa într-o viaţă după moarte, li s-a părut la început misionarilor iezuiţi mai apropiat de creştinism decât confucianismul, care îşi are rădăcinile puternic înfipte în tradiţiile religioase cu mult mai vechi ale Chinei, este mai pragmatic, fiind orientat mai degrabă spre relaţia dintre oameni decât spre cea cu Dumnezeu.

„Disputa ritualurilor“

Şi totuşi, fondatorul misiunii moderne în China, iezuitul italian Matteo Ricci, care şi-a început misiunea în 1583 şi, începând cu anul 1601, s-a stabilit chiar în capitala imperiului, Pekin, studiind pe clasicii confucianişti a ajuns la o altă concluzie: nu budismul, ci confucianismul este concepţia dominantă despre lume în China; în renumitul său catehism, „Adevărata idee de Dumnezeu“ (1603), Ricci subliniază că textele confucianiste, în forma lor originală, neinfluenţate încă de budism, prezintă noţiuni similare celor creştine despre Dumnezeu şi despre viaţa de apoi. Faptul că şi-a permis o asemenea interpretare şi că, ulterior, a preluat o serie de valori culturale şi morale din tradiţia confucianistă, însă, a condus la o dispută aprinsă cu Vaticanul şi cu teologia oficială. Este vorba de aşa-numita „dispută a ritualurilor“, care în realitate nu e doar o dispută privind cultul strămoşilor atât de prezent în confucianism, ci şi o dispută privind „numele“ lui Dumnezeu.

Astăzi, în urma investigaţiilor ştiinţifice făcute, se ştie că vechii chinezi credeau realmente într-un Dumnezeu personal, pe care Îl adorau sub două nume diferite, fiind vorba practic de două tradiţii cultice aparţinând iniţial unor două populaţii diferite: „Stăpânul suprem“ (Shang-ti) era Dumnezeul dinastiei Shang (cca 1766 î.d.Hr.), iar „Cerul“ (Tâien) era Dumnezeul dinastiei Chou (cca. 1111-249 î.d.Hr.). M. Ricci şi primii iezuiţi s-au pronunţat în favoarea reîntoarcerii la vechiul concept chinez despre un Dumnezeu personal. Totodată, însă, au rămas ataşaţi de practica misionarilor creştini din perioada apostolică, când termeni consacraţi precum „Theós“, „Deus“, „Dumnezeu“ erau utilizaţi pentru a-L desemna atât pe Iahve, unul şi adevăratul Dumnezeu al Vechiului Testament, cât şi pe Iisus Hristos. Aşa se face că au preluat denumirile chineze curente pentru divinitate, „Shang-ti“ şi „Tâien“, din întâlnirea cărora a rezultat un nou nume „Tâien-chu“ - Stăpânul cerului.

Confucius - nu Dumnezeu, ci învăţător

În anul 1610, când încă nu împlinise 58 de ani, datorită stresului provocat de activitatea misionară, M. Ricci avea să moară, înmormântarea sa bucurându-se de prezenţa împăratului. Din păcate, o sută de ani mai târziu, s-a produs ceea ce până atunci era încă imprevizibil: principiile sale misionare şi pastorale au fost interzise, şi prin aceasta, accesul creştinismului spre spaţiul religios asiatic a fost blocat pentru multă vreme.

Datorită obiecţiei noilor convertiţi japonezi, urmaşul lui Ricci, Niccolo Longobardi, a protestat împotriva folosirii numelor chineze ale lui Dumnezeu, preluând în chineză numele latine. Cu toate acestea, iniţiativa sa n-a putut fi impusă în rândul iezuiţilor din China, aceştia fiind adepţii liniei impuse de Ricci. Marea dispută a început practic în 1634, când dominicanii şi franciscanii spanioli au început să facă misiune în China. Aceştia au contestat, în primul rând, permisiunea cultului strămoşilor şi al lui Confucius din partea creştinilor, dar şi folosirea numelor tradiţionale chineze ale lui Dumnezeu. Fireşte, în această privinţă, rivalităţile dintre ordinele monahale şi naţionalităţi au jucat un rol cu mult mai important decât argumentele pur teologice. În fine, iezuiţii au fost denunţaţi la Roma de către adversarii lor.

Între timp, misiunea creştină în China a făcut progrese mari. Astfel, în anul 1692, împăratul Kâang-hsi a dat un decret de toleranţă privind predica Evangheliei în China, mulţi iezuiţi sperând în convertirea împăratului. Din pricina dificultăţilor crescânde pe care iezuiţii le aveau în relaţia lor cu Roma, datorate ritualurilor şi numelui lui Dumnezeu, în China, împăratul a trimis papei în anul 1701 răspunsul Tribunalului chinez în această privinţă. Conform acestuia, Confucius nu ar fi adorat ca Dumnezeu, ci ca învăţător; ca în cazul cultului strămoşilor, n-ar fi vorba de un serviciu divin, ci de o simplă comemorare; că numele lui Dumnezeu Tâien şi Shang-ti n-ar viza cerul fizic, ci pe Stăpânul cerului şi al pământului, al tuturor lucrurilor. Totuşi, în anul 1710, în timpul papei Clement al XI-lea, în ciuda protestelor vicarilor apostolici şi iezuiţilor chinezi, a fost dat un nou decret de către Inchiziţia romană, iar ameninţarea cu excomunicarea împotriva tuturor celor care practică în public cultul strămoşilor, formal, n-a fost retrasă nici până astăzi. Motivul invocat? Că vechii chinezi erau idolatri, iar cei mai noi sunt atei; că însuşi Confucius în public era idolatru, iar în viaţa privată era ateu; că de aceea ritualurile chineze sunt interzise creştinilor; că ambele nume tradiţionale ale lui Dumnezeu, „Shang-ti“ şi „Tâien“, sunt interzise, fiind permis doar numele creştin mai nou, „Tâien-chu“ (Stăpânul cerului).

Două religii cu doi Dumnezei diferiţi

Reacţia din partea chineză, însă, n-a întârziat prea mult. În anul 1717, împăratul Kâang-hsi a confirmat hotărârea celor nouă Tribunale supreme din China: expulzarea misionarilor, interzicerea creştinismului, distrugerea bisericilor, constrângerea creştinilor de a renunţa la propria credinţă. Roma, la rândul ei, a răspuns în aceeaşi manieră: în anul 1742, papa Benedict al XIV-lea a confirmat hotărârile anterioare luate de Inchiziţe prin bula „Ex quo singulari“ şi a interzis „definitiv“ ritualurile creştine chineze. Când misiunea creştină a fost reluată din nou în China, în secolul al XIX-lea, misionarii protestanţi au început să-L cinstească pe „Shang-ti“, în vreme ce catolicii pe „Tâien-chu“. În consecinţă, chinezii, dar şi mulţi creştini din afară, percep catolicismul şi protestantismul din China ca pe două religii cu doi Dumnezei diferiţi.

E adevărat că, în anul 1940, la aproape 350 de ani de la moartea lui M. Ricci, papa Pius al XII-lea a revizuit deciziile papale „definitive“ de odinioară şi a emis un „decret de toleranţă“, a cărui impunere în China a fost însă tergiversată până au apărut probleme cu mult mai importante. E vorba de cucerirea ei de către japonezi şi apoi de comunizarea care dăinuie până astăzi. Aşa se face că, între timp, o posibilă creştinare a Chinei, chiar dacă atât de discutabilă, s-a transformat într-o marxism-leninizare. Marxism-leninismul a devenit o quasi-religie într-o ţară care, demografic, este echivalentul a cel puţin două continente.