Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Demagogia - profanare a cuvintelor

Demagogia - profanare a cuvintelor

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 11 Noi, 2009

Încă de la Nae Caţavencu, faimosul personaj al lui Caragiale, am început să cunoaştem efectele devastatoare ale demagogiei. Titu Maiorescu a atras şi el atenţia asupra acestui pericol în studiul său „Oratori, retori şi limbuţi“. Rezultatele demagogiei se văd pretutindeni astăzi: oameni neîncrezători în promisiuni, vorbe grele adresate diverselor guvernări trecute, prezente şi viitoare, dezamăgire perpetuă. Cuvintele se desacralizează cu repeziciune, iar retorica atât de preţuită odinioară a devenit astăzi un simplu instrument în mâna celor obişnuiţi să manipuleze.

Încă din vechime, cuvântul era considerat un dar de origine divină, pe care zeii, în milostivirea lor, l-au dat oamenilor. În credinţa creştină, cuvântul a căpătat o adevărată ontologie divină, fiind un atribut dumnezeiesc şi creator. Hristos este numit şi Cuvântul lui Dumnezeu, El fiind Cel prin care s-a realizat creaţia, cu binecuvântarea Tatălui şi desăvârşirea (sfinţirea) Duhului Sfânt. Cuvântul este, totodată, o calitate pe care doar omul o posedă. Fiecare animal are un limbaj, dar care se reduce la emiterea unor sunete şi la manifestări preponderent „non-verbale“ (fizice). Poezia, literatura, discursurile faimoase nu ar fi fost posibile fără vehiculul de aur al cuvântului. Dacă putem vorbi despre o sfinţenie a cuvântului, putem să discutăm şi despre o profanare a sa.

Astăzi, mai mult ca niciodată, s-au înmulţit discursurile pompoase şi cuvântările îndrăzneţe. Avem mai mulţi oratori decât în toată istoria vechimii, mai mulţi retori decât au existat vreodată, cu alte cuvinte, o mulţime de limbuţi. Ce vestesc aceşti limbuţi? Sfârşitul. Nu acesta este subiectul discursului uzitat, desigur, dar prin comportamentul lor profeţesc acea perioadă a minciunii solemne. Perioadă a distrugerii spirituale avansate, până la o putrezire interioară desăvârşită. „O civilizaţie este, realmente, foarte greu de salvat când i-a sosit ceasul să cadă sub influenţa demagogilor. Demagogii au fost marii strangulatori de civilizaţii. (...) Demagogia esenţială a demagogului se află în mintea sa şi îşi are rădăcinile în lipsa de responsabilitate faţă de înseşi ideile pe care le manevrează, idei care nu îi aparţin, ci le-a primit de la adevăraţii creatori“ (Ortega y Gasset, „Revolta maselor“, p. 32-33). Nimic în plus de adăugat.

Cum recunoaştem un demagog? Este foarte simplu de recunoscut, deoarece se află mereu în centrul atenţiei, deşi nu are nimic important de spus. Vorbeşte tot timpul umanităţii şi, în esenţă, nu vorbeşte nimănui. Spune lucruri banale şi promite multe fără nici un fel de acoperire practică. Profitor, viclean, manipulator, nu ştie să se respecte decât pe sine şi să îşi caute cât mai mulţi susţinători. Un profanator de cuvinte. Din nou Ortega y Gasset ne aminteşte: „S-a abuzat de cuvinte şi de aceea prestigiul lor s-a prăbuşit. Ca la multe alte lucruri, şi aici abuzul a constat în folosirea instrumentului fără precauţie, fără conştiinţa limitelor acestuia. De aproape două secole, se crede că a vorbi înseamnă a cuvânta tuturor şi nimănui“ („Revolta maselor“, p. 7). Din nou, nimic de adăugat.

Dacă încă mai căutăm cuvinte sfinte, le putem găsi în locul în care acestea nu se pot învechi sau denatura niciodată. În Sfânta Scriptură, în scrierile Sfinţilor Părinţi, în predicile vii ale preoţilor şi ierarhilor noştri. Este zadarnic să le mai căutăm în discursurile obişnuite de astăzi. Nietzsche a scris o carte intitulată „Amurgul zeilor“, dar, dacă ar fi trăit astăzi, ar fi intitulat-o probabil „Amurgul cuvintelor“. Şi după două mii de ani răsună cu putere cuvântul Mântuitorului din Evanghelie: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii“ (Mt. 12, 36). Poate că ar fi bine să luăm aminte la noi înşine şi să încercăm să nu ajungem în aceeaşi situaţie precum demagogii. Să nu ne folosim de cuvinte fără respect şi prudenţă, pentru că, de fapt, „cuvântul este o taină sfântă, care nu trebuie administrată decât cu o extremă delicateţe“ („Revolta maselor“, p. 8-9).