Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Desconsiderarea delicateței

Desconsiderarea delicateței

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 12 Iunie 2025

Oamenii delicați reprezintă firi de care ajungem să ne mirăm că mai există pe această lume. În fața gesturilor lor hieratice, măsurate, pregătite întotdeauna să ofere un sprijin pe cât de discret, pe atât de hotărâtor, ne simțim mai mereu nepregătiți, primitivi, lipsiți de cântărirea exactă a lucrurilor și a vieții. Oamenii delicați ne așază în față oglinda propriului exces, bine hrănit de egoismul și mândria, de lăcomia și furia care ne coordonează cu atâta succes existența zilnică. Poate de aceea sunt și atât de rău priviți de majoritatea persoanelor din jur, cu toate că nu ar face rău nimănui: măsura lor contrazice excesul celorlalți. Ei devin, așadar, un fel de conștiință tăcută, dar vie, care arată tuturor calea de urmat, chiar dacă sfârșesc prin a o urma, de fapt, singuri.

„Noblețea obligă”, ne spune un vechi și străfulgerător cuvânt înțelept, dar trebuie să adăugăm și faptul că delicatețea impune. Toate injuriile pe care le primește un om delicat în fața altora se întorc asupra agresorului însutit. În primul rând, prin faptul că nu sunt urmate de nici un răspuns asemenea lor, ceea ce dezarmează interlocutorul agresiv. În al doilea rând, pentru că omul delicat va rămâne statornic, fidel principiului său de viață și de bun-simț, fără a coborî din starea sa atât de similară cu cea a puterilor netrupești care ne veghează din ceruri, fără a se tulbura în vreun fel. Când un asasin plătit a dorit să omoare un sfânt, cel din urmă l-a dezarmat doar cu delicatețea sa: era atât de bun, blând și luminos, încât potențialul său ucigaș a scăpat cuțitul din mâini doar privindu-l...

Nu este ușor să trăiești lângă un om delicat. Ai impresia că până și aerul îl poate răni într-un moment nepotrivit. Sensibilitatea excesivă a fost întotdeauna punctul vulnerabil al firilor delicate și, dacă aceasta nu este menținută în limite rezonabile, poate dărâma o astfel de persoană aproape din nimic. Orice greșeală săvârșită de un astfel de om poate căpăta în ochii lui proporții nemăsurate, abisale. Însă și aici este un paradox: cu cât ne osândim mai mult pe noi înșine, cu atât devenim mai curați sufletește. Un om delicat învață repede din erorile sale și le transformă subtil în lecții de viață. În cele din urmă, chiar și erorile mărunte ale firilor delicate sunt veritabile lecții pedagogice pentru cei aspri la suflet și lipsiți chiar și de cele mai elementare noțiuni de politețe.

Mântuitorul Iisus Hristos a dat dovadă întotdeauna de o delicatețe deosebită în relațiile cu cei din jur. Foarte rarele excepții precum „vai”-urile adresate cărturarilor și fariseilor sau alungarea negustorilor care vindeau și cumpărau în interiorul templului iudaic nu au efectul de a ne surprinde sau de a contrazice afir­mația anterioară, ci, dimpotrivă, o pecetluiesc. Starețul Porfirie Kavsokalyvitul ne sfătuia: „Așa să vă luptați în viața duhovnicească, simplu, delicat, fără silire. Simplitatea și delicatețea sunt un chip preasfânt de viață duhovnicească, dar învățarea lui nu este cu putință așa, pe de rost. Trebuie să pătrundă înăuntrul tău mistic, astfel încât sufletul să și-l însușească prin harul lui Dumnezeu” (Sf. Porfirie Kavsokalyvitul, Cuvinte despre rugăciune și pocăință, trad. Pr. Gabriel Mândrilă, București, Ed. Sophia/ Metafraze, 2016, pp. 36-37).

Dacă am face un corespondent între organele trupului omenesc și firea oamenilor, atunci inima este cea care se potrivește cel mai mult pentru reprezentarea omului delicat. El este în întregime o inimă pulsatilă, care se jertfește pentru binele celorlalți fără a căuta nici o răsplată în schimb. Și așa cum nu poți strânge sau brusca o inimă fără a-i face rău instantaneu, la fel trebuie să înveți să te comporți și cu omul delicat: dăruindu-i libertatea de a fi el însuși pentru a putea să transforme în chip nevăzut lumea nemiloasă, rigidă și primitivă în care își duce zilele ca într-o temniță nevăzută.

A-ți trăi zilele cu delicatețe este cea mai grea cruce dintre toate. Înseamnă să nu răspunzi răului cu rău. Înseamnă să nu te aperi atunci când ești atacat și să rămâi vulnerabil oricând asumându-ți ceea ce lumea vede ca slăbiciune, dar Dumnezeu vede ca putere reală, izvorâtă din harul Său. Înseamnă să fii desconsiderat, hulit, lovit, tratat cu dispreț, atacat chiar și atunci când ești deja la pământ. Însă vei trăi să vezi cum se împlinește cuvântul acesta: poate că noblețea obligă, dar delicatețea impune. Ce impune? Dragostea în locul urii, unitatea în locul dezbinării, bucuria în locul deznădejdii.

Delicatețe, numele tău este rai!