Despre credință

Suntem în anul în care comemorăm 1.700 de ani de la Primul Sinod Ecumenic care a cristalizat vechile simboluri de credință locale și baptismale în mărturisire sinodală cu valoare universală sau ecumenică, învățătură în care Biserica crede și mărturisește prin cuvânt și faptă, așteptând împlinirea eshatologică.

E un moment nu doar comemorativ, ci și unul care propune o reevaluare a propriei credințe, dacă avem în suflet cuvântul Mântuitorului: „Credința ta te-a mântuit!”

Ce fel de credință avem, cum o definim? Mi-ar plăcea să parcurgem împreună un text excep­țional al părintelui Nicolae Steinhardt, intitulat: „Crez ortodox“, în care își mărturisește credința personală având drept îndrumar Simbolul de credință al Bisericii noastre, dar nu aceasta este intenția acestui articol.

Profesorul Nicu Gavriluță, în recenta lui carte „Secularizarea și camuflările sacrului”, ne atrage atenția asupra unei tendințe de scădere „lentă, dar continuă” a nivelului de afiliere religioasă, la nivelul majorității cultelor din România, pe fondul tendințelor „spre orizontalizare”, reprezentate de acțiuni sociale și politice, în defavoarea dimensiunii verticale a propovăduirii credinței, care ar duce la un fenomen de privatizare a credințelor și practicilor religioase, ce în sociologie poartă numele de „individualizarea credinței”.

„Crezul” lui Steinhardt ne poate fi de folos spre a înțelege în ce mod credința personală se hrănește din viața Bisericii mărturisind, de fapt, experiența întâlnirii personale cu Hristos, ce este legată de mărturisirea numelui Său, îndeosebi a morții și învierii Sale.

Credința creștină constă în acceptarea arătării în Hristos a Dumnezeului Treimic, nu în recunoașterea anumitor adevăruri religioase, pentru că, atunci când Biserica ne cheamă la adevărul său, ne cheamă la un anume mod de viață ce ne conduce progresiv la o relație personală cu Hristos.

Acest mod de viață, spune Christos Yannaras în „Abecedar al credinței”, transformă existența cuiva în totalitatea ei dintr-o supraviețuire individualistă, egocentrică, într-un eveniment de comuniune. În ciuda participării noastre la evenimentele liturgice, parcă ne lipește exercițiul comunicării din comuniunea cuminecării. Ne împărtășim cu Hristos, dar nu-L mai împărtășim celor­lalți prin propria prezență. Yannaras ne avertizează că la Dumnezeu ajungem printr-un mod de viață, nu printr-un fel anume de a gândi, iar acest mod de viață este un proces de creștere și maturizare prin propria experiență de relație cu Hristos, a experierii credinței înseși, printr-o renaștere duhovnicească și interioară, într-o acțiune reciprocă a libertății umane și a harului dumnezeiesc.

„Privatizarea credinței” este legată de modul în care ne raportăm la viața duhovnicească. Această viață duhovnicească nu este centrată în om, ci în Dumnezeu, care îi este sursa și către care se îndreaptă, iar modalitatea prin care se manifestă e iubirea aproapelui.

Credința care rămâne în sfera privată și-a pierdut dimensiunea mărturisitoare/ euharistică, pentru că nu se regăsește ca „mlădiță a trupului” Bisericii, e bazată pe convingere interioară, dar nu participă la viața Bisericii. Aici se încadrează marea masă a crești­nilor nominali care nu metabolizează „duhul ecclisiei”. Este acel „homo religiosus” ale cărui comportamente, reacții și convingeri sunt marcate de prezența camuflată a sacrului, în ciuda faptului că sacrul și-a pierdut semnificația religioasă.

Părintele Romanidis vorbește despre două credințe ale omului. Una este cerebrală, „credința rațională” a acceptării, în care omul acceptă în mod rațional și crede în ceea ce acceptă, iar cealaltă este „credința inimii”, pe care omul o primește ca dar al lui Dumnezeu și se numește „cre­dință lăuntrică”. Ea are în vedere reciprocitatea dintre libertatea umană și harul dumnezeiesc, având ca suport una dintre cele mai importante caracteristici duhovnicești - trezvia.

Din păcate, profilul creștinului de azi se zbate între două fizionomii, pe care le amintea și părintele Romanidis. O tipologie o formează creștinii care trăiesc cu impresia că principala grijă a Bisericii este să-i pregătească pentru viața viitoare, să le asigure un loc în Rai, iar pe cealaltă o preocupă felul în care Ortodoxia îi ajută să ducă o viață confortabilă, să scape de boli și să-i ajute în afaceri, apelând la duhovnici vestiți pentru rugăciuni, molitfe și acatiste.

Dar cine mai e interesat în mod real de relația profundă cu Hristos? Cum își definește creștinul de azi credința, după 1.700 de ani de la Crezul niceean?

Greu de dat un răspuns. Dar parcă tot la cuvintele părintelui Steinhardt m-aș întoarce: „Cred în Hristos, deși există moartea, bolile, suferințele, nedreptățile, crimele, tortura, delațiunea, sadismul și câte altele. În ciuda cumplitului spectacol, mă învoiesc cu ideea unui Mântuitor și a unui Mângâietor”.

Așa îți dai seama ce înseamnă să ai curajul mărturisirii propriei credințe, printr-o viață în care realitatea întâlnirii personale cu Hristos să se manifeste ca lumină în întâlnirea cu ceilalți, în ciuda nedreptăților care există.