Despre o viziune sumbră a celor maturi

Recent, un ziar central afirma cu un titlu gros că elevii români "sunt rasişti şi dornici de dictatură", citând cifre dintr-un sondaj. Titlul m-a iritat de la prima citire. Mă irită mai ales fervoarea celor care ţin morţiş să precizeze doar lucrurile rele. Cu câteva zile în urmă, am avut un dialog peripatetic cu un profesor universitar care, pe parcursul unei ore, a încercat să mă convingă că, în România, lumea se prăbuşeşte. El făcea parte din altă generaţie decât cea avută în vedere în articolul amintit. Printre argumentele partenerului meu de dialog, dialog purtat în notă istorică şi psihologică, la loc de frunte se afla citată şi tânăra generaţie. Era vorba de studenţi, căci cu studenţii se afla el în dialog. Tot în aceeaşi perioadă, participând la o şedinţă cu părinţii, la o clasă de liceu, am fost martorul unei dezbateri despre relaţia adolescenţilor cu părinţii. Concluzia, sau poate una dintre concluzii, a fost că anturajul, cum se spune, mediul, are o mai mare influenţă asupra tinerilor decât intimitatea familiei. Ideea mi s-a părut ca o portiţă prin care cei prezenţi s-au strecurat pe furiş într-un alt loc, de unde să-şi exprime frustrări mai noi şi mai vechi.

Cred că este ciudat ca, în România, după o dictatură atât de lungă şi de cruntă, generaţiile tinere să nu aibă argumente care să le ţină departe de asemenea poziţii. Rasismul, ca să fiu bine înţeles, porneşte tot de la neînţelegerea libertăţii.

De la profesorul universitar am rămas, la început, cu ideea că studenţii săi sunt mai ales dezorientaţi, dezorientare determinată de lipsa instruirii. Însă lucrurile, cu cât le reluam şi le analizam prin cuvintele opinentului meu, cu atât erau mai sumbre în această viziune. Până la urmă, am înţeles, de fapt, că între profesor şi studenţi nu putea să existe un dialog. Şi acesta mi s-a părut lucrul cel mai grav. Şi la părinţii elevilor de liceu am sesizat aceeaşi neputinţă. Mai mult, am avut impresia că asist la un spectacol în oglindă. Toate argumentele părinţilor şi profesorilor, argumente spuse la fel de simplist şi vocal, ca şi cele din presă, la adresa tinerei generaţii, îmi vorbeau de o stare sufletească precară a celor care le emiteau. Iritările produse de entuziasmul cu care sunt enunţate lucrurile rele despre locul în care trăim, ca şi opoziţia pe care am luat-o în cele două cazuri se sprijină, de fapt, pe evidenţierea unei tulburări pe care o sesizez tot mai mult la generaţiile mature. Şi eu mă includ ca vârstă printre ei. Opiniile lor, cred, domină opinia publică de astăzi din România.

S-a spus astfel că lumea românească pare a fi o lume gerontocratică, că suntem adică dominaţi de atitudinile celor în vârstă. Această opinie este însoţită şi de o anume ironie. Ironia vrea cumva să spulbere, cât poate, culoarea sumbră, de tulburare neînţeleasă, pe care o emit ideile celor care ne domină.

Nu ar fi nimic rău dacă această viziune a celor maturi, cu experienţă de viaţă mare, ar avea şi puterea de a lămuri şi de a limpezi lucrurile realităţii noastre răscolite de mari mutaţii. Tinerii devin o pradă uşoară unor concepţii ciudate, precum aderenţa la dictatură sau rasism, dacă nu au un dialog bun cu cei maturi, un dialog pe mai multe nivele, şi informaţional, dar mai ales afectiv.

Oricum aş privi lucrurile, vina o poartă, în acest caz, tot această generaţie, care ar trebui să dea tonul extinderii în lumea noastră a unei înţelepciuni luminoase. Iar asemenea înţelepciune, fără Dumnezeu, nu se poate căpăta.