Dialogul între religii şi culturi, esenţial pentru secolul al XXI-lea

În ultima vreme, căutarea propriei identităţi, dublată de un fel de neofundamentalism, se resimte în cadrul diferitelor confesiuni creştine, dar şi în cazul marilor religii universale. Rămânem, de regulă, subordonaţi particularismelor noastre, în timp ce contemporanii noştri se detaşează tot mai mult de credinţa ai cărei mărturisitori ne-am dori să fim. În această situaţie, singura întrebare rămâne: ce e de făcut? Răspunsul nu e decât unul: să căutăm, în primul rând, ce ne uneşte, iar apoi să acceptăm diferenţele dintre noi.

S-a vorbit şi se vorbeşte la fel de mult despre ecumenism, ca o formă de recunoaştere a diversităţii, ca o atitudine de deschidere către semeni şi culturi, considerate o lungă vreme ca fiind ostile, străine şi inferioare. În lucrarea sa, Projekt Weltethos (1990), H. Küng afirmă, nici mai mult nici mai puţin, că „nu poate exista pace între naţiuni fără pace între religii. Nu poate exista pace între religii fără un dialog între religii“. Din păcate, la început de mileniu III, coexistenţa paşnică a religiilor rămâne doar un deziderat. Din punct de vedere istoric, lucrurile sunt explicabile. De pildă, expansiunea islamică pe trei continente între secolele VII-XVI s-a dorit a fi justificată prin Coran, iar cuvântul jihad, la început având semnificaţia de „efort“, a dobândit de-a lungul secolelor sensul de „război sfânt“. Dimpotrivă, răspândirea creştinismului în primele sale trei secole de existenţă a avut un caracter absolut nonviolent. Mai târziu, din păcate, lucrurile s-au schimbat: cruciadele, inchiziţia şi războaiele religioase au dezonorat vreme de cel puţin şase secole crucea lui Hristos. În fine, cele mai grave războaie religioase din istorie i-au implicat pe hinduşi şi pe musulmani. După împărţirea Indiei (1947), douăsprezece milioane de indieni au emigrat, iar mai mult de un milion de persoane au fost masacrate.

Nu împărtăşesc părerea lui Samuel P. Huntington, conform căreia „religia constituie cea mai profundă diferenţă dintre popoare“, dar nici pe cea a lui H. Küng, conform căreia „religia este … poate principala forţă care îi mişcă şi îi mobilizează pe oameni“. Aş spune că religia nu ne separă şi nici nu ne apropie decât în măsura în care o folosim într-un asemenea scop. Din păcate, există şi va exista o formă de manipulare a religiilor şi culturilor. „Civilizaţia universalităţii“, despre care vorbeşte Huntington, întâmpină şi va întâmpina şi în viitor multe obstacole. Indiscutabil, toate religiile îşi au fanaticii lor. În Islam, de pildă, n-a fost încă realizată „reforma“ care i-ar permite să-şi reinterpreteze textele „sfinte“ dintr-o perspectivă adaptată lumii moderne. În Arabia Saudită, este interzis orice cult creştin, iar în Qatar păcatul apostaziei este pedepsit cu moartea.

Totuşi, există şi o altă perspectivă, a pluralismului religios care se dezvoltă. De pildă, în 1970, la Kyoto, a apărut Conferinţa Mondială a Religiilor pentru Pace, organizată la fiecare cinci ani, cu participarea reprezentanţilor a cel puţin şapte mari religii ale lumii.

În 28 octombrie 1999, cu prilejul unei întâlniri interreligioase, în Piaţa „San Pietro“ din Roma, s-au regăsit tichii de cardinali, kippa evreieşti, turbane musulmane şi robe galbene budiste. Într-o asemenea atmosferă, mesajul a fost limpede: „dialogul dintre religii va fi problema esenţială a secolului al XXI-lea“.

Omul de astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să înţeleagă că „în spatele oricărei religii există omul religios al tuturor epocilor şi civilizaţiilor… Omul are nevoie de rituri care îi permit să intre în spaţiul sacrului, care se va afla întotdeauna dincolo de spaţiul închis al ştiinţei. Acest spaţiu al sacrului este locul unde omul întâlneşte ceva mai mare decât el şi unde găseşte atât ordinea universală, cât şi raţiuni de a trăi. În plus, diferitele religii ale lumii exaltă, fiecare în limbajul ei, înţelepciunea şi compasiunea, sinceritatea şi umilinţa, preţioase valori comune cărora nimeni nu le poate dori dispariţia…“, aşa cum afirmă J. Delumeau, în Le Fait religieux. În acest sens, într-un document publicat în 1989 de Conferinţa episcopilor catolici din India, se afirmă: „Pluralitatea religiilor este o consecinţă a bogăţiei creaţiei înseşi şi a harului nesfârşit al lui Dumnezeu. Deşi au toate aceeaşi origine, popoarele au perceput universul şi şi-au exprimat conştiinţa misterului divin în moduri diferite… Un asemenea pluralism nu trebuie, aşadar, regretat în nici un fel, ci mai curând recunoscut ca fiind un dar al lui Dumnezeu“ (J. Dupuis, Vers une théologie chrétienne, p. 478).

Există chiar o logică a cifrelor care ne obligă să acceptăm celelalte tradiţii religioase. „În cel mult zece ani“, afirmă René Luneau, „Biserica catolică va fi constituită în proporţie de două treimi din Biserici neoccidentale“. La rândul său, R. Weakland susţine că unitatea eclezială nu se va mai baza pe expresiile culturale ale civilizaţiei occidentale, pentru că, spune el, Evanghelia a fost implantată unor naţiuni şi popoare a căror istorie este, în cea mai mare parte, străină de a noastră. Pentru ele, Evanghelia trebuie să facă să rezoneze alte coarde sensibile“.

Dincolo de toate acestea, dialogul dintre religii şi culturi nu trebuie să conducă la o abandonare a propriei identităţi, dar nici la o ignorare sau dispreţ faţă de celelalte tradiţii religioase sau culturi. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, dar întruparea Sa vizează întreaga umanitate, creştină şi necreştină. Hristos este unul cosmic, în sensul că e prezent în întreaga lume.