Din smerit dor de părintele Cleopa

Soarele apusese după dealurile domoale. O boare de seară mai stâmpăra arșița. Așteptau într-o smerită evlavie, înghesuiți unii într-alții, pe lavițele lungi, de lemn, în fața chiliei. O clipă mi s-a părut că sunt la o Înviere și că toți așteaptă să iasă preotul din Sfântul Altar, cu lumânarea aprinsă și să spună: „Veniți de luați lumină!” Astăzi mi se pare că ar fi fost firesc să-mi aflu și eu un colț, pe un capăt de laviță, și să mă așez lângă dânșii. Sigur mi-ar fi făcut loc! Dar atunci... Când ușa s-a închis în urma mea, abia atunci m-a cuprins o emoție adâncă.

Primul gând a fost dacă părintele Cleopa crede că am venit să mă spovedesc, ce-i voi spune? Oricum nu eram pregătită să-i spun totul! Venisem doar să-i spun că am slăbit în credință, că am pierdut un tezaur. Și să-l rog să mă învețe ce să fac să mă redefinesc în această relație cu Dumnezeu. Simplu, concret, nu?!

Părintele ședea pe pat, cu spatele la ușa pe care intrasem. „Sărut mâna, părinte...”, am îngânat, fără vlagă. Așa mi s-a părut atunci, dar acum știu că am spus acele cuvinte cu destulă trufie. Părintele răsfoia niște file de manuscris pe mescioara de lângă pat. Nu m-a privit. „Părinte, știu că ați fost bolnav. Uitați, v-am adus niște untdelemn de măsline; vin dintr-o țară a măslinelor, precum știți, și m-am gândit că vă va fi de folos pentru sănătate”. Abia atunci a ridicat privirile de pe manuscris și, ațintindu-și ochii spre colțul dinspre răsărit, cu icoane și candelă, a spus: „Pentru ei! Da, aista îi pentru ei...” Pentru cei din icoane, adică, pentru candelă. „Nu, părinte, am adus și pentru candelă, ulei obișnuit. Acesta e pentru sfinția voastră!” „Da, da, tocmai că lor trebuie să le dăm ce-i mai bun; noi... eu... îs un hârb legat cu sârmă... ce-mi mai trebuie!” A tăcut iar, cufundat în gânduri. Simțeam cum cobor din gafă în gafă și eram îngrozită că nici n-are să mă mai asculte. Mi-am luat curaj și am rostit pe nerăsuflate: „Părinte, am slăbit tare în credință! Am pierdut credința! Nu mă mai pot ruga! Ce să fac?!”

Timpul, anii așternuți între ziua aceea și acum scot la iveală faptul că ceea ce mi se părea atunci strigăt de deznădejde astăzi îmi sună în urechi fals, fără convingere, fariseic. Părintele Cleopa continua să tacă. O tăcere care devenea din ce în ce mai greu de îndurat, de înțeles. Clipele erau lungi, nesfârșite, iar glasul mi se oprise în pieptul în care inima bătea anapoda. „Vreau să las un pomelnic, părinte”. „Scrie pe cei vii și pe răposați și...” Apoi, când am pus pe mescioară hârtia scrisă atunci, în grabă și cu mare ne­știință, împăturind în ea niște bani, părintele a zis: „Aista-i pe tăt anu’, așa să știi...” Și a tăcut iar. Am înțeles că nu mai trebuie să rămân. Atunci mi s-a părut că mă simt smerită și neînsemnată, că va trebui să plec fără să fi folosit nimic din acest timp privilegiat petrecut în prezența părintelui Cleopa, la care venisem cu toate speranțele. Acum traduc altfel acea stare: mă simțeam, de fapt, ofensată, ignorată. M-am întors spre ușă, am pus mâna pe clanță și am apăsat, nehotărâtă parcă, îngăimând stângaci un „Sărut mâna, părinte”. Când clanța a făcut un mic zgomot și ușa s-a deschis puțin, glasul părintelui Cleopa, dintr-odată plin, puternic și tăios ca o sabie, m-a oprit locului: „Citește Psaltirea la candela aprinsă!” Atât! Nimic mai mult. Părintele se întorsese iar la manuscrise, cu spatele la mine, cum mă primise. Am plecat, fără să mă simt câtuși de puțin mângâiată, îndrumată în calea pe care aveam să merg mai departe.

Au trecut ani de la acea întâlnire cu părintele Cleopa. Nu i-am urmat atunci, imediat, sfatul, considerându-l, într-un fel, formal, „ca să scape de mine”... Apoi, când „Domnul a întărit peste mine mâna Sa”, când necazul m-a copleșit, mi-am adus aminte de canonul dat de părintele Cleopa și am început, încet-încet, să-l împlinesc. Treptat, am început să simt că ceva blând și cald mă învăluie uneori - numai uneori! -, iar alteori gândurile la cele ale lumii acesteia, de la cele mai importante la cele mai neînsemnate, îmi împrăștie mintea, în timp ce ochii citesc singuri cuvintele psalmilor, fără ca inima să le primească și ea.

Dar ceea ce am înțeles acum din felul cum s-a arătat atunci față de mine părintele Cleopa mă scoate la limanul unei concluzii, pe cât de stânjenitoare, pe atât de ziditoare: ceea ce-mi lipsea atunci nu era credința, nu era vorba nici măcar de slăbirea ei. Acum înțeleg și cred că, de fapt, nu era prea lămurită în mine, în adevăratul ei înțeles, o virtute dintre cele mai de seamă, care pot conduce sufletul, cu adevărat, către mântuire, smerenia. Nu numai că n-aveam smerenie, și nici nu prea știam multe despre aceasta, cum și astăzi cred că știu foarte puțin și n-o am deloc!, dar aveam cu prisosință slavă deșartă. Asta trebuia să-i fi spus atunci părintelui Cle­o­pa, să fi căzut în genunchi și să-i fi mărturisit acest lucru („și mai mari decât acestea”), să fi profitat de șansa rară de a mă dezvălui sub Tai­na Sfintei Spovedanii, de a mă lăsa „iscodită” sub patrafir de harul său duhovnicesc, care m-ar fi făcut, ­desigur, să mă cunosc așa cum eram, așa cum sunt și cum, din păcate, nu știu mulți duhovnici să-ți îndrume gândul pe calea mărturisirii totale și, poate, a unei oricât de târzii metanoia.

Nu l-am mai văzut, n-am mai urcat treptele cerdacului său, iar acum sunt atâția ani de când el le-a coborât pentru ultima oară. Îmi sună în urechi vorbele sale dintr-un interviu la radio, în emisiunea „Cuvânt de suflet”. Spunea părintele Cleopa despre credincioșii care îi sorbeau seară de seară cuvântul de zidire sufletească, acolo, sub umbrarul din fața chiliei: „Ei vin, săracii, aduși de îngerii lor păzitori, fiecare cu năcazu’ lui. El vine cu credință și, dacă se tămăduiește, nu-i de la mine, îi de la Dumnezeu! Vin, săracii, ca albinele; când îi văd, m-apucă plânsu’, aleargă, săracii, ca să câștige iertarea păcatelor, pentru cre­­dința lor curată cu care aleargă la Domnul”. Câtă blândețe, câtă înțelegere, câtă iubire! Da, pentru că ei, aceia, stăteau cuminți și așteptau să se ivească-n cerdac Cuvântul Adevărului rostit de glasul părintelui Cleopa! Cuminți și mai ales smeriți. „Iacătă la ei cum stau! Dac-aș avea o traistă, să-i pun într-o traistă, să-i duc în Rai, să-i dau într-o grădină frumoasă, acolo”. Așadar, îi socotea dintru început, numai văzându-le evlavia, smerenia și îndelunga-răbdare, vrednici de a viețui în Rai! Știa ce știa marele duhovnic! N-am crezut și nici acum nu cred că m-aș putea afla și eu în traista aceea.

Și mai știa ceva, atunci, părintele Cleopa: că nu citisem până la vremea aceea niciodată Psaltirea! „Citește Psaltirea la candela aprinsă!” Da, părinte Cleopa, citesc, mă străduiesc, dar nu îndestul și nici cu credință tare. Ziceam că am slăbit în credință. Cred că nici n-o aveam atunci, așa cum se cuvine să fie în sufletele hrănite cu dragostea de Hristos. Acum aș ști ce să spun, când aș intra în chilia sfinției tale, părinte arhimandrit. Oare, într-adevăr aș ști? Poate! Dar... Părintele Cleopa a plecat. Se răresc stâlpii de susținere ai sufletului acestui neam românesc. Vor fi gătiți, oare, alții să le preia povara? Poate că da. Domnul nu va lăsa pe poporul Său. Pleacă mângâietorii celor necăjiți, rămân chiliile goale de prezența lor trupească, dar încărcate de rugăciunea neîncetată. Numele lui Iisus, rostit în ceasuri de mare concentrare și isihie deplină, plutește prin toate ungherele, picură din tavanul scund „ca o ploaie pe lână”, cum spune Psalmistul, rămâne ici-colo aninat de candela veșnic aprinsă, de ciucurii epitrahilului, sau își culcă fruntea pe cartea rămasă deschisă.

A plecat iarna părintele Cleopa. Ca părintele Paulin Lecca și ca părintele Dumitru Stăniloae. Oare de ce pleacă ei, acești „îngeri în trup”, iarna? Cred că părinții aceștia (tot mai rari!) pleacă iarna din smerenie! Neaua albă și proaspătă va acoperi îndată până și urmele celor care-i însoțesc la mormânt, ca să nu fie prilej de mândrie mulțimea acelor urme. Și iarăși cred că ninsoarea va avea menirea să facă mereu neștiute întoarcerile și plecările din chilie ale acestor părinți duhovnicești, spre a nu sminti și nici tulbura devenirea urmașilor întru această lucrare, dacă ei se vor fi aflând vrednici să o ducă mai departe. Poate, când aceștia dorm, după miezonoptică, osteniți (cum el însuși nu părea să fi fost niciodată!), părintele Cleopa trece pe lângă somnul lor adânc, în care trezvia pâlpâie uneori mai slab, șoptindu-le cu infinită blândețe și înțelegere părintească: „Mânca-v-ar Raiu’!”