Din trecutul primilor ctitori ai Schitului Vovidenia, familia de boieri Gosan (II)

Atanasie Gosan a urmat tatălui, Ursu, nu doar în dregătorie, ci și în modalitatea de a agonisi, de a-și spori averea. Născut pe la 1728, la scurt timp după ce a împlinit 22 de ani, s-a căsătorit cu Ana, fiica lui Toader Nacul - logofăt de vistierie, primind ca zestre din partea socrului o casă cu grădină în spatele Bisericii Banu din Iași, pe atunci Ulița Sârbească, acum strada Lăpușneanu. Din această căsătorie, banul Gosan a avut patru fete și doi băieți: Catrina, Smaranda, Parascheva, Elena, Ștefan și mezinul, Atanasie sau Tanasă, după numele tatălui. Opisurile vremii dau mărturie că Atanasie-tatăl prin muncă cinstită a cumpărat moșii la Mădârjac, în ținutul Iașilor, la Todirești, din partea Sucevei, la Cucuteni, în plasa Romanului, dar s-a arătat la fel de generos și cu bisericile ctitorite de predecesorii săi, între care Schitul Slătiorul, viitor Vovidenia, din proximitatea Mănăstirii Neamț.

Pe când s-a născut mezinul familiei, Atanasie, Moldova trecea prin vremuri tulburi: interminabilul război ruso-turc afecta viața moldovenilor. Mai mult, pe la 1771, țara Mușatinilor a fost lovită de ciumă, situație care a determinat familia Gosan să caute scăpare prin nordul Bucovinei, pe moșia Todi­rești. La câțiva ani, pe 20 decembrie 1776, nu știm dacă răpus de temuta maladie sau de vreo altă boală, Atanasie, la doar 48 de ani, trece la cele veșnice. Văduva lui, numită de cei apropiați „paharniceasa Anița”, și-a crescut fiul cel mic, de doar șapte ani, în credință și cu dragoste pentru valorile familiei. Se pare că ciuma l-a răpit și pe Ștefan, fiul mai mare al lui Atanasie cel bătrân, încât mezinul familiei a rămas singurul descendent de parte bărbătească din neamul Gosan: el avea să ducă mai departe bunul nume al cunoscutei familii de boieri.

Însemnările vremii ne dau mărturie că Atanasie cel tânăr s-a instruit la o școală grecească din Iași, pregătindu-se să devină slujitor al vis­tieriei domnești, ca și tatăl său. Apropiindu-se de ceasul plecării din această lume, bătrâna paharniceasă Ana îi dă ultimele sfaturi copilului ei: „Biserica să o păzești, pe Dumnezeu să-L iubești, poruncilor Lui să urmezi, de nimeni rău să nu vorbești, milostenie, pe cât e cu putință, să faci, că în viața viitoare unde avem a merge, veșnic a viețui fericiți, acolo ne vom lua lauda și plata de la Cel de Sus”. Pe la 1803, Ana a trecut la cele veșnice, fiind înmormântată în pridvorul Bisericii Talpalari, lângă soțul ei, Atanasie cel bătrân.

Tânărul logofăt, apoi ban, Atanasie a urmat întru toate sfaturile mamei sale, încât din averea familiei a ajutat mai multe biserici din ținutul Iașilor, ca Banu sau Talpalari, dar, în mod deosebit, a continuat să poarte de grijă vechii ctitorii a înaintașilor săi de la Vovidenia - Neamț.

Grija specială a purtat-o Schitului Vovidenia, unde, între timp, vlădica Ioanichie a rectitorit așezarea, dar a îngăduit ca familia Gosă­neștilor să-și îngrijească vechea biserică purtând hramul „Sfântul Spiridon“. Pe la 1790, banul Atanasie, menționează vechea pisanie a schitului, a ctitorit o nouă biserică, tot din lemn, închinată aceluiași sfânt proteguitor ales cu peste o sută de ani în urmă de bunicul său, Ursu Gosan.

La 31 mai 1800, Atanasie s-a căsătorit cu Ruxanda, fiica pitarului Iordachi Iurașcu, frate cu Vasile Iurașcu din Joldești, Botoșani, bunicul după mamă al poetului Mihai Eminescu. Opisurile vremii mențio­nează că, la doar 15 zile de la nuntă, tânărul ban a mers la Schitul Vovidenia pentru a aduce cinstire Maicii Domnului și Sfântului Ierarh Spiridon pentru binefacerile revărsate asupra lui și a familiei sale. Ca mulțumire „pre toate milele ce am primit cu ajutorul Maicii Domnului și a Sfântului și marelui făcător de minuni Spiridon, afierosesc sfântului Schit Vovidenie două cârciume în Târgu Frumos, cu case, cu pivniță, cu grajduri, pentru pomenirea mea și a soției mele și a părinților mei”. În luna octombrie, ziua 10, prin hrisov domnesc își întărea daniile, cu hotărârea ca nimeni din neamul lui să nu poată schimba sau vinde aceste donații făcute schitului, care „să fie stătătoare în veci la acest sfânt schit”. (va urma)