Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei „Doamne, ajută necredinţei mele!“

„Doamne, ajută necredinţei mele!“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 23 Iul, 2011

De curând am fost abordat în metrou de o doamnă (eram îmbrăcat în reverendă), care mi-a spus că blocul ei are ceva rău şi că nu îşi poate găsi liniştea acasă. Sigur că prima idee care mi-a venit, la descrierea unui astfel de simptom, a fost să-i sugerez o sfeştanie, pentru ca rugăciunile şi apa sfinţită să-i ajute sufleteşte, dar şi trupeşte.

După câteva minute în care am încercat să-i explic doamnei care este folosul rugăciunii şi al apei sfinţite, am aflat, totuşi, că nu este ortodoxă şi mi-am dat seama că am fost atras într-o capcană, şi încă una foarte bine gândită.

Într-adevăr, atunci când reprezentanţii unor culte neoprotestante combat ortodoxia, ei nu se referă neapărat la esenţa doctrinară, pe care, mai mult sau mai puţin, o împărtăşesc, ci la interpretările eronate ale acesteia, cu superstiţiile de rigoare, regăsite în rândul credincioşilor noştri.

Diferenţele legate de cultul sfinţilor şi al icoanelor, care sunt puse în prim-plan în discuţiile cu neoprotestanţii, ne pun adesea în dificultate, pentru că nu se poate explica prin cuvinte legătura dintre puterea lui Dumnezeu şi lucrările oamenilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune, la începutul omiliilor la Evanghelia după Matei, că Scriptura ne-a fost dată pentru neputinţa noastră. Cu alte cuvinte, omul, în a cărui inimă sălăşluieşte Împărăţia lui Dumnezeu, nu mai are nevoie de intermediari pentru a trăi în Duhul. Dar aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că ceilalţi, adică majoritatea, nu au nevoie de sprijin pentru drumul lung până la propria inimă. Şi acest sprijin constă, printre altele, în sfinţi, rugători pentru noi, şi icoane. Însă noi nu credem nici în sfinţi şi nici în icoane, aşa cum suntem acuzaţi, ci în Dumnezeu, cel în Treime preaslăvit, Care lucrează, în chip tainic, în sufletele noastre.

E greu să crezi ceea ce nu se vede, dar tocmai în aceasta şi constă credinţa. Neoprotestanţii dau dovadă de un mare orgoliu, considerându-se atât de sus în viaţa spirituală, încât nu mai au nevoie de vreun sprijin. În momentul în care Mântuitorul îi spune ologului că îi sunt iertate păcatele, oamenii din jur, aşteptându-se la ceva mult mai evident, rămân dezamăgiţi. Noi suntem asemenea acestor oameni, chiar dacă am vrea să fim mai credincioşi. Minunile au loc în sufletele oamenilor şi apoi, de acolo, ele se îndreaptă, dacă e de folos, şi spre trupuri.

Ca un pedagog iscusit, Mântuitorul le demonstrează celor prezenţi la eveniment felul în care "funcţionează" împăcarea cu Dumnezeu, aflarea Împărăţiei. Că era adevărată iertarea păcatelor ologului devine foarte clar mai ales după vindecarea trupească a aceluia. Acum mai rămâne să ne întrebăm de ce, după o astfel de demonstraţie, cârtitorii nu au încetat să-L vorbească de rău pe Iisus?! Împietrirea inimilor contemporanilor Mântuitorului, dar şi a inimilor noastre, este pentru noi de neconceput, dar foarte adevărată, aproape palpabilă chiar. Nu ştim de ce, după cum ne spune şi Apostolul Pavel, facem răul pe care nu-l voim, deşi, cu mintea, înţelegem ceea ce ar trebui să evităm.

Această problemă, a realităţii şi greutăţii, dacă nu aproape imposibilităţii, trecerii peste atracţia enormă a păcatului, nu a putut fi înţeleasă de fondatorii neoprotestantismului. Sfinţii nu sunt decât oameni care, cu neputinţele inerente firii, nu au cedat, ci s-au ridicat, ori de câte ori au căzut, implorând mila lui Dumnezeu. Fiind atât de supuşi legilor firii, spre deosebire de îngeri, oamenii au nevoie, neapărat, de imagini şi exemple materiale, dar şi de ajutor efectiv din partea celor care au reuşit să ajungă la limanul cel bun.

Reprezentările sfinţilor (icoanele) sau sfinţii înşişi nu reprezintă obiectul adorării noastre, dar ajutorul acestora, simţirea lor ca fiindu-ne prieteni sau chiar membri ai familiei ne pot ţine pe calea cea dreaptă, pe calea pe care au mers şi ei.