Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Doamne, scapă-mă!
Cine nu a rămas fascinat la prima călătorie pe apă?! Cu barca ori vaporul, ne-am lăsat purtaţi către îndepărtate ţinuturi, copleşiţi de aburirea tremurătoare a undelor mângâiate de razele aurii ale soarelui dimineţii ori de asfinţitul rumen oglindit în luciul apei fremătând în singurătatea-i rânduită. La lăsarea întunericului, luceferii se grăbeau să urce pe bolta înstelată, scufundându-se apoi în adâncurile vrăjite parcă de lumina lină coborâtă din văile cerului. Cine a prins vreodată o furtună pe mare a înţeles mai bine ce e viaţa, dar şi cât de milostiv este Domnul, Care nu uită să potolească furia valurilor, pentru ca luntraşii să ajungă la limanul dorit.
Evanghelia duminicii trecute, umblarea pe mare, ne-a reamintit o memorabilă călătorie pe apă, dar şi o copleşitoare minune avându-l în centrul atenţiei pe Apostolul Petru, cel care fusese pescar. Hristos l-a chemat să-l facă pescar de oameni tocmai datorită tenacităţii şi răbdării dobândite la pescuit, pe care le va folosi în „pescuirea“ semenilor săi. Cu siguranţă inspirat din expresia evanghelică, William Shakespeare a rostit o zicere memorabilă: „peştii se prind cu undiţa, iar oamenii cu vorba“. Dar până a-i prinde pe oameni cu vorba dumnezeiască, Petru trebuia să-şi probeze credinţa în dumnezeirea Învăţătorului său.
Ucenicii Domnului, aflaţi într-o ambarcaţiune plutind pe o mare agitată, Îl văd pe Hristos venind către dânşii, dar nu oricum. Uitând parcă să se comporte ca un om, s-a luat după ei ca un Dumnezeu, păşind pe apă. La vederea tulburătoarei privelişti, călătorii s-au înspăimântat, iar în numele lor, Petru Îi lansează o provocare: „Doamne, de eşti Tu cu adevărat, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă“. Iisus l-a invitat să pornească. Ce experienţă minunată! Însă, el, călătorul obişnuit şi împrietenit cu marea, a cărui viaţă fusese un amalgam de răsărituri fericite şi apusuri mohorâte, de astă dată s-a lăsat copleşit nu atât de furia valurilor, cât de necredinţă. Odată cu îndoiala, a început să se scufunde. Muşcat de fiorul pieirii, şovăielnicul pescar strigă: „Doamne, scăpa-mă!“ Cu dumnezeiască iubire, Hristos i-a întins mâna, l-a ridicat din talazurile spumegânde şi l-a dus în corabie, adresându-i totodată o blândă dojană: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“
Această imagine a mării liniştite sau tulburate poate fi reprezentarea propriei noastre vieţi. Umanitatea s-a deprins să înfrunte stihiile naturii, dar ce folos, dacă nu ştie să umble pe agitata mare a adversităţilor existenţiale?! De ce ne cufundăm astăzi? Pentru că nu reuşim să-L găzduim pe Mântuitorul în inimă. Prezenţa lui Hristos nu trebuie să fie doar de proximitate fizică, trupească, ci să pătrundă în intimitatea fiinţei fiecăruia dintre noi. Orice pas facem, să fie cu Domnul, în numele Domnului şi cu încredere multă, căci am văzut ce efect are o picătură de îndoială rămasă în suflet: îl prăbuşeşte pe om în ghearele fricii şi ale morţii. Din scepticismul lui Petru învăţăm că îndoiala năruie totul în jur. De aceea să ne dăruim lui Hristos cu deplină credinţă, fără ezitare. Dacă plecăm la drum cu Iisus, vom putea păşi peste agitata mare a existenţei trecătoare, căci harul Domnului ne va călăuzi, iar mila şi mâna salvatoare a Mântuitorului ne va ajuta să ne ridicăm din inerentele poticneli.
Mulţi am trăit spaima lui Petru, că şi noi ne-am cufundat adesea în îndoieli şi suferinţe. Mulţi însă îşi zic: „noi ne descurcăm singuri, n-avem nevoie de Hristos!“ Dar putem oare fără El? Se pare că nu, căci, deşi tot înotăm, nu ne apropiem de nici un ţărm! Chiar dacă am agonisi, am construi, am acumula ştiinţă ori diverse bunuri, ne vom da seama că, oricât am parcurge din cale, fără Hristos nu vom ajunge nicăieri. De aceea să zicem şi noi: „Doamne, scapă-ne şi ajută-ne să ne găsim liman vieţii“.