Doamnele evlavioase și credincioase ale Moldovei medievale

An de an, în cadrul „Zilelor Cetății Neamț”, organizatorii surprind publicul cu evenimente deosebite care aduc din trecute vremuri pagini de istorie uitate sau mai puțin cunoscute. Anul acesta iubitorii de istorie au fost întâmpinați de către Muzeul Cetatea Neamț cu expoziția foto-documentară „Doamnele Moldovei”. Evenimentul, găzduit chiar în incinta străvechii Cetăți Neamț și curatoriat de muzeograful dr. Ionuț-Dumitru Stig­leț, readuce în atenția vizitatorilor contribuția majoră a soțiilor domnitorilor moldoveni la viața spirituală, culturală și chiar politică a Moldovei medievale.

Felicitându-l pe inițiatorul și realizatorul expoziției, evidențiem valorificarea picturilor murale din mănăstirile și bisericile ctitorite de familiile domnitoare. Totodată, gândim că lista celor două soții de voievozi propuse anul viitor spre canonizare (Maria Brâncoveanu, soția Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, și soția Sfântului Domnitor Neagoe Basarab, Despina, călugărită la apusul vieții cu numele de monahia Platonida) ar putea fi îmbo­gățită pe viitor și cu doamne din istoria Moldovei.

Din pagini de istorie medievală moldavă am desprins câteva aspecte biografice ale unora dintre cele mai cunoscute doamne ale Moldovei, a căror demnitate, credință și jertfelnicie le-ar putea așeza cu cinste în colecții hagiografice.

În vechimea Moldovei, în umbra cetăților și lumina mănăstirilor, s-au ridicat figuri luminoase de doamne ale țării - soții de voievozi a căror viață a fost străbătută de credință adâncă și fapte de milostenie. Aceste doamne binecredincioase au împodobit cronica vremurilor nu doar prin prezența lor la curte, ci și prin virtuțile creștine pe care le-au întruchipat. Într-o lume adesea încercată de războaie și intrigi, ele au fost adesea mângâierea sufletească a domnitorilor, îndemnând la milă, la ctitorii sfinte și la păstrarea credinței dreptmăritoare.

Chiar de la începuturile principatului moldav, o întâlnim pe doamna Margareta Mușata, fiica lui Bogdan Întemeietorul, despre care cronica amintește cu admirație. Doamna Margareta, supranumită și „Frumoasa”, era o creștină cu ini­mă milostivă, rămânând în amintire ca o adevărată mamă a Mușatinilor și ocrotitoare a cre­dinței, luminând ca o făclie în zorii Moldovei medievale.

În veacul al XV-lea, la Curtea Dom­nească din Suceava, evlavia doamnelor strălucea alături de vitejia domnitorilor. Binecredinciosul Alexandru cel Bun domnea cu în­țelep­ciune, având alături o soție evla­vioasă - Doamna Ana. Împreună au înălțat Mănăstirea Bistrița din ținutul Neamțului, așezământ de rugăciune și necropolă domnească. Prin osârdia lor, Bistrița a devenit nu doar vatră de credință, ci și loc de binefacere: aici se adăposteau săracii, se îngrijeau bolnavii și orfanii primeau milostenie din partea domniei, sub oblăduirea blândei doamne.

Tot la Suceava, peste câțiva ani, tânăra Doamnă Oltea, soția lui Bogdan al II-lea, își creștea fiul în frică de Dumnezeu. Oltea, mama lui Ștefan cel Mare, a fost o femeie de o tărie și o evlavie rară, despre care se spune că a știut să-și îndrume fiul pe calea dreptății și a credinței. Rămasă văduvă în urma vremurilor tulburi, Doamna Oltea și-a găsit alinarea în rugăciune. Spre apusul vieții a îmbrățișat viața monahală, a primit schima sub numele de monahia Maria. S-a săvârșit din această viață la 4 noiembrie 1465, fiind înmormântată cu mare cinste de fiul ei la Mănăstirea Probota. Chipul acestei mame evlavioase, care s-a lepădat de lume pentru a se dedica rugăciunii, a rămas înscris în istorie ca model de jertfelnicie și smerenie, oglindit și în faptele de credință ale fiului său, Binecredinciosul Ștefan.

În preajma lui Ștefan cel Mare și Sfânt, soția sa, Maria Voichița, a fost o prezență delicată, dar fermă, cu suflet pătruns de dragoste de Dum­nezeu. Cronica ne spune că, după 1487, Ștefan și soția sa au purces la ridicarea mai multor lăcașuri sfinte, împodobite în stilul ctitoriei de la Putna. Între acestea amintim: Milișăuți, Pătrăuți, Voro­neț și altele - toate adevărate giuvaieruri ale credinței strămoșești. Însuși voievodul a dăruit Doamnei Maria Voi­chița, la împlinirea vârstei de 30 de ani, frumoasa bise­ricuță de la Pă­trăuți (1487), semn de prețuire și legământ sfânt între ei.

În tabloul votiv de pe pereții acelei biserici, Sfântul Ștefan Voievod a fost înfățișat oferind biserica Mântuitorului Hristos, stând alături de soția sa și de copiii lor - imagine vie a unei familii domnești unite în credință și rugăciune. Maria Voi­chița, dreptcredincioasa Doamnă, l-a însoțit pe Ștefan până la capătul vieții sale. După trecerea domnitorului la cele veșnice, ea a rămas în umbra mănăstirilor, cultivând o viață pioasă de rugăciune și fapte de milostenie. A adormit în Domnul în anul 1511, fiind înmormântată cu mare cinste de fiul său, Bogdan al III-lea, la Putna, alături de Marele Ștefan - ca o ultimă mărturie că această doamnă a Moldovei a trăit și a murit sub semnul credinței.

În veacul al XVI-lea, numele Elena Rareș rămâne o întruchipare luminoasă a dreptei credințe și a grijii pentru binele țării. De neam princiar sârbesc, Doamna Elena (numită și Ecaterina) a fost soția voievodului Petru Rareș. După ce soțul ei și-a încheiat domnia zbuciumată, Elena Doamna a preluat sarcina continuării lucrărilor începute de acesta și a păstrat vie flacăra credinței în familia domnitoare. Ea a ctitorit cu osârdie biserici și mănăstiri în Moldova, lăcașuri sfinte menite să ocrotească poporul și să îmblânzească mânia vremurilor. La Botoșani a înălțat două biserici: Sfântul Gheorghe (1551) și Uspenia (Adormirea Maicii Domnului, 1552), zidiri trainice de piatră și credință. În Suceava a ridicat de asemenea un lăcaș cu hramul Învierii Domnului, pe care l-a dedicat memoriei soțului ei, Petru Vodă Rareș. Așa a pus evlavioasa Elena temelia pomenirii soțului răposat, săvârșind milostenie pentru odihna sufletului său. De asemenea, în semn de grijă pentru continuitatea credinței, ea a dăruit Mănăstirii Probota un splendid Evangheliar ferecat în argint, pe care l-a comandat copiștilor anume spre pomenirea lui Petru Rareș și spre binele fiului lor, Iliaș. Prin aceste fapte, Doamna Elena Rareș se arată a fi nu doar o soție de voievod, ci o adevărată maică a țării, care a oblojit durerile poporului prin credință și milostenie.

Spre asfințitul epocii medievale, o altă doamnă a Moldovei și-a înscris numele între binefăcătoarele Bisericii: Ecaterina Cercheza, soția voievodului Vasile Lupu. De neam cerchez și crescută poate în alte obiceiuri, Ecaterina a îmbrățișat cu toată inima credința țării pe care a ajuns să o ocârmuiască alături de soțul ei. Numită adesea în popor Doamna Ecaterina, ea și-a înțeles menirea de mamă a sărmanilor și protectoare a sfintelor lăcașuri. În capitala țării, Iași, această doamnă milostivă a făcut donații însemnate către Mănăstirea Golia, cunoscută și ca „Mănăstirea Doamnei”, unde a împodobit icoana Maicii Domnului cu aur și mărgăritare și a dăruit strane (lucrate cu măiestrie tocmai la Constantinopol) pentru biserică. De asemenea, a purtat grijă de Mănăstirea Hlincea, contribuind cu cheltuiala sa la refacerea picturilor bisericești ale acesteia. Nenumărate au fost milosteniile Doamnei Ecaterina: cronica amintește cum, în tulburatul an 1653, când năvălirile străine pustiiseră țara, ea a răscumpărat din mâna cazacilor o carte de cult prețioasă - un Liturghier ferecat în aur și argint -, furată de acei prădători. Cu cheltuiala ei, a recuperat și o Psaltire ale cărei coperți de argint fuseseră jefuite, trimițând apoi aceste odoare înapoi la mănăstirea de unde fuseseră luate, Dragomirna. Un asemenea gest de generozitate arată dragostea ei pentru casa lui Dumnezeu și grija de a nu lăsa ca obiectele sfinte să fie înstrăinate.

Așa au strălucit, de-a lungul veacurilor medievale, doamnele Moldovei - de la Margareta Mușata și Ana lui Alexandru cel Bun, la Oltea, Maria Voichița, Elena Rareș și Ecaterina Cercheza, precum și multe altele. Fiecare a fost, la vremea sa, un model de virtute creș­tină: soții credincioase, mame iubitoare și protectoare ale săracilor. Prin viața lor religioasă pilduitoare - țesută din rugăciune, post și milostenii - ele au îmblânzit asprimea timpurilor și au adus mângâiere poporului. Faptele de milostenie ale acestor doamne, de la zidiri de biserici și mănăstiri până la hrănirea flămânzilor și îngrijirea bolnavilor, au rămas înscrise cu slove de aur atât în cronici ori pisanii, cât și în sufletul neamului. Ele au fost icoane vii ale credinței, arătând prin exemplul lor că adevărata putere a unei soții de voievod stă în iubirea de Hristos și în bunătatea inimii. Astfel, doamnele Moldovei medievale au împlinit cu prisosință cuvântul Evangheliei - „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” -, lăsându-ne moștenire o viețuire demnă de pagini hagiografice.