Doamnele Moldovei, candele de lumină și fapte bune

Anul omagial 2026, dedicat în Biserica Ortodoxă Română pastorației familiei creștine, dar și comemorării sfintelor femei din calendar, oferă prilejul unei redescoperiri a chipului feminin ca purtător de lumină spirituală și temei al continuității neamului. În tradiția ortodoxă, femeia nu este numai ocrotitoare a familiei, ci și paradigmă de rugăciune, jertfelnicie și educare a copiilor în dreapta credință. Această misiune și această  chemare se oglindesc în viața sfintelor deja trecute în sinaxarul Bisericii noastre, dar și în a altor femei evlavioase, soții, surori, mame devotate și mărturisitoare, cunoscute doar de atotștiința lui Dumnezeu. Între ele, evidențiem aici câteva chipuri luminoase ale unor doamne ale Moldovei medievale, care, dincolo de rangul lor politic, au întruchipat virtuțile femeii creștine: credința statornică, milostenia, responsabilitatea maternă și sprijinirea Bisericii, devenind mărturii vii ale faptului că istoria românească nu s-a zidit numai prin sabia și dârzenia voievozilor, ci și prin rugăciunea, discreția și jertfa soțiilor și mamelor acestora.

O primă figură feminină memorabilă a Moldovei medievale o reprezintă Margareta Mu­șata (în aromână „mușata” ar însemna „frumoasa”), mama lui Petru I Mușat. Considerată fondatoarea spirituală a Dinastiei Mușatine, deși nu a condus oficial, a imprimat o direcție religioasă și culturală familiei sale. Unii istorici, ca A.D. Xenopol, susțineau originea ei munteană, din vița Basarabilor. Alții o socoteau de obârșie poloneză, iar alții au emis ipoteza că ar fi fost chiar moldoveancă, fiica domnului descălecător și întemeietor al Moldovei, Bogdan I, și sora lui Lațcu Vodă. Din­colo de presupunerile privind stirpea și credința ei, pe Margareta Mușata o menționează pomelnicele vechilor ctitorii moldave ca pe „binecredincioasa doamnă”, semn că viața și-a trăit-o cu evlavie, ctitorind multe lăcașuri de închinare.

O altă figură feminină, Ana, una din soțiile lui Alexandru cel Bun, apare în pomelnice și în danii domnești drept mama lui Iliaș, unul dintre urmașii la tron ai domnului. După unele însemnări, a sprijinit Mitropolia Moldovei recent temeluită la Suceava, dar și Mănăstirea Bistrița, fondată de soțul ei. Despre pioșenia doamnei Ana ne vorbește și aducerea de la Constantinopol a icoanei făcătoare de minuni a Sfintei Ana, în prima parte a veacului al XV-lea, ce ocrotește de atâtea veacuri străvechea ctitorie mușatină din proximitatea ora­șului Piatra Neamț.

Trecând la strălucita etapă din istoria Moldovei marcată de îndelungata și rodnica domnie a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, nu putem să nu amintim în demersul nostru de Evdochia de Kiev, prima lui soție, o femeie credincioasă, rugătoare, dar și un punct de sprijin în primii ani de domnie ai măritului Vodă. După întărirea autorității sale, instaurate în anul 1457, Ștefan a înțeles că stabilitatea Moldovei trebuia sprijinită nu doar prin arme și diplomație, ci și printr-o alianță dinastică solidă. În acest sens, a căutat o legătură matrimonială care să-i confere prestigiu inter­național, asigurându-i totodată continuitatea tronului printr-o descendență legitimă. Prin mijlocirea solilor și a relațiilor politice ale vremii, s-a rânduit căsătoria sa cu prințesa Evdochia, aparținând familiei cnejilor kieveni, soră a lui Simeon, conducător al Kievului, și fiică a cneazului Alexandru. Unirea lor nu a con­stituit un simplu act matrimonial, ci și o mișcare strategică menită să întărească poziția Moldovei în concertul puterilor răsăritene. Ceremonia a avut loc la Suceava în data de 5 iulie 1463, la șase ani de la urcarea lui Ștefan pe tronul Moldovei.

Evdochia a fost o soție evlavioasă și fidelă, aducând pe lume trei copii: Alexandru, Petru și Elena (Olena). Alexandru, întâiul născut, a fost desemnat moștenitor al tronului și asociat la domnie încă din tinerețe, potrivit cutumelor politice ale vremii. Moartea lui timpurie, survenită înaintea celei a tatălui său, a întrerupt această succesiune dinastică, lipsind Moldova de urmașul pregătit pentru conducere. Pioasa doamnă s-a stins din viață după doar patru ani de căsnicie, în 1467, fiind înmormântată la Mirăuți, fosta catedrală mitropolitană. Ștefan Vodă a păstrat o statornică grijă față de memoria primei sale soții, fapt dovedit prin daniile și actele de milostenie săvârșite întru pomenirea ei chiar și în anii târzii ai domniei sale.

Cea de-a doua soție a voievodului moldovean, Maria de Mangop, aparținea unei descendențe imperiale, fiind fiica lui Manoil și a Anei, membri ai unor familii legate prin sânge de marile dinastii ale lumii creștine răsăritene: Paleologii Bizanțului și Asăneștii Bulgariei. Căsătoria Mariei cu Ștefan cel Mare s-a încheiat la data de 14 septembrie 1472, în ziua praznicului Înălțării Sfintei Cruci, fapt ce i-a conferit un pronunțat caracter simbolic și religios. Unirea lor a constituit și o afirmare a Moldovei ca stat integrat în moștenirea politică și spirituală a Bizanțului, recent prăbușit.

Din această căsnicie s-au născut doi fii: Bogdan, răposat la 26 iulie 1479, și Ilie, trecut la cele veșnice la vârstă fragedă. Potrivit rânduielilor Curții, Maria a purtat, însă, grijă și de ceilalți copii ai lui Ștefan Vodă (Elena, Alexandru și Petru), împlinind rolul de doamnă a întregii familii domnești nu doar prin legătura biologică, ci și prin responsabilitatea educației și a formării lor morale.

Căsătoria sa cu Ștefan cel Mare a durat nu­mai cinci ani, întrucât Maria a decedat în anul 1477. Izvoarele contemporane o prezintă ca pe o femeie de profundă evlavie, atașată de viața Bisericii, sprijinitoare a așeză­min­telor monahale. Credința sa nu a rămas doar o atitudine lăuntrică, ci s-a exprimat prin multe ctitorii și danii către sfintele lăcașuri. Se păstrează informații despre dăruirea unei icoane a Maicii Domnului Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos. Inscripția care o însoțea mărturisește limpede identitatea și conștiința sa religioasă și politică: „Rugăciunea binecredincioasei doamne Maria Asanina Paleologhina, doamna Moldovlahiei”. Această formulare exprimă, pe lângă evlavia personală, asumarea unei misiuni simbolice: aceea de continuatoare a tradiției bizantine într-un spațiu ortodox liber.

După moartea ei, măritul Ștefan i-a rânduit înhumarea la Mănăstirea Putna, necropola domnilor Moldovei. Mormântul i-a fost acoperit cu un bogat veșmânt funerar, purtând inscripția care consemnează cu exactitate trecerea sa la cele veșnice: „Acesta este acoperământul mormântului roabei lui Dumnezeu, binecredincioasa și de Hristos iubitoarea doamnă a lui Io Ștefan Voievod, domnul Țării Moldovei, Maria, care a trecut la veșnicul lăcaș în anul 6985 (1477), luna decembrie 19, în ceasul al cincilea din zi”. Figura Mariei de Mangop se înscrie astfel, deopotrivă, în istoria dinastică și în cea spirituală a Moldovei. Prin originea imperială, prin rolul jucat în viața Curții Domnești de la Suceava și prin evlavia sa statornică, ea devine un simbol al legăturii dintre moștenirea Bizanțului și vocația ortodoxă a Moldovei lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

(Va urma)