Doamnele Moldovei, candele de lumină și fapte bune (II)

Doamnele Moldovei au întruchipat, în vremea lor, modele autentice de virtute creștină: soții credincioase, mame iubitoare, ocrotitoare ale celor sărmani. Prin viețuirea lor pilduitoare, țesută din rugăciune, post și milostenie, ele au îmblânzit asprimea timpurilor, aducând mângâiere poporului aflat în încercări și arătându-se icoane vii ale credinței, candele luminoase pentru moldovenii  statornici în credință.

Epoca ștefaniană a cunoscut încă o figură luminoasă și evlavioasă: Maria Voichița. Soția binecredinciosului Ștefan s-a înscris în istoria moldavă îndeosebi prin participarea sa la amplul program ctitoricesc care a marcat ultimii ani ai domniei marelui voievod. După anul 1487, tablourile votive ale bisericilor ridicate îi menționează consecvent numele - semn al implicării și al statutului său de Doamnă deplină. Între asemenea sfinte lăcașuri se numără Pătrăuți, Voroneț, „Sfântul Ilie” din Suceava, Bălinești și Dorohoi, ctitorii definitorii ale stilului ștefanian. În biserica de la Pătrăuți, una dintre cele mai vechi și mai bine păstrate, Maria Voichița apare înfăți­șată alături de domn și de copii (Bogdan al III-lea, Ana și Maria Chiajna), într-o compoziție care exprimă nu doar unitatea familiei voievodale, ci și conștiința jertfelnică a ctitoriei. Prezența sa repetată în iconografia votivă nu este un simplu gest protocolar, ci reflectă participarea efectivă la actul de danie. Tradiția istorică arată că Maria Voichița a continuat sprijinirea Mănăstirii Putna, necropola domnească, reușind consolidarea legăturii dintre dinastie și Biserică, și a ajutat numeroase alte așezăminte monahale.

După moartea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, la 2 iulie 1504, Maria Voichița a trăit încă șapte ani, retrăgându-se din prim-planul vieții politice, dar nu din orizontul ­evlaviei. În această perioadă a susținut domnia fiului său, Bogdan al III-lea, contribuind la stabilitatea tronului și la păstrarea memoriei defunctului voievod. Trecerea sa la cele veșnice o consemnează cronicarul Grigore Ureche: „Vă leato 7019 fevruarie, miercuri în săptămâna albă”, adică anul 1511. A fost înmormântată la ­Pu­tna, alături de soțul său, în necropola pe care a sprijinit-o și a iubit-o nespus.

Nu putem să nu amintim în acest context și de evlavioasa mamă a lui Ștefan Vodă, Doamna Oltea, călugărită la bătrânețe. Maria-Oltea, cea care l-a născut  pe Sfântul Domn Ștefan cel Mare, rămâne în istoria Moldovei ca model de mamă credincioasă, statornică, rugătoare și jertfelnică. Originară din ținutul Trotușului, ea a crescut șase copii, sădindu-le în inimi frica de Dumnezeu, alături de respectul pentru rânduiala creștină. În Tetraevangheliarul dăruit în 1495, Ștefan însuși se numește „fiu al lui Bogdan și al Oltei”, mărturisind astfel legătura filială și cinstirea față de cea care i-a fost sprijin în anii de pribegie și încercare, căci, după moartea lui Bogdan al II-lea (1451), Maria-Oltea și-a însoțit fiul în exil. Tradiția cronicărească a păstrat amintirea unei mame ce nu l-a lăsat să cadă în deznădejde pe Ștefan, ci, cu discreție iubitoare, l-a vegheat prin rugăciune, îndemnându-l să nu-și piardă nădejdea în mila și ajutorul lui Dumnezeu. La bătrânețe a ales calea smereniei, călugărindu-se sub numele de Maria.

A trecut la cele veșnice în 4 noiembrie 1464, fiind înmormântată cu deosebită evlavie de fiul ei la Mănăstirea Probota, unde lespedea îi păstrează neîndoielnic identitatea: „roaba lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Ștefan Voievod”. Prin viața ei, Maria-Oltea nu a fost doar maica unui conducător de țară, ci și a unei vocații istorice. Credința, discreția, jertfa ei au rodit într-un fiu care avea să umple Moldova de biserici și mănăstiri. Astfel, temelia duhovnicească a domniei lui Ștefan cel Mare a început, în chip tainic, în casa și în rugăciunea mamei sale.

În secolul al XVI-lea, chipul Doamnei Elena Rareș strălucește în istoria moldavă ca o pildă de credință statornică și de jertfelnică grijă pentru binele țării. Descendentă dintr-o familie princiară sârbească, Doamna Elena, cunoscută și sub numele de Ecaterina, sora Sfintei monahii Platonida (Despina-Milița, soția binecredinciosului Neagoe Basarab) a fost soția voievodului Petru Rareș, alături de care a împărtășit nu doar demnitatea stăpânirii, ci și responsabilitatea slujirii credinței și poporului.

După încheierea domniei zbuciumate a soțului său, ea și-a luat sarcina de a duce mai departe lucrările începute de acesta, fiind regentă pentru fiul ei minor, Ștefan, între anii 1551-1553, păstrând nestinsă flacăra credinței în sânul familiei și întărind viața duhovnicească a țării. Cu râvnă și perseverență, Doamna Elena a ctitorit biserici și mănăstiri pe pământul Moldovei, lăcașuri sfinte menite să fie pavăză poporului, sprijin în vremuri tulburi. La Botoșani a zidit Biserica „Sfântul Gheorghe”, în anul 1551, apoi Biserica Uspenia, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, în anul 1552. În Suceava a ridicat, de asemenea, un lăcaș închinat Învierii Domnului, consacrându-l memoriei răposatului ei soț, Petru Rareș. În aceeași grijă pentru dăinuirea credinței și binele urmașilor, ea a oferit Mănăstirii Probota un prețios Evangheliar, împodobit cu ferecătură de argint. Prin toate aceste lucrări, Doamna Elena Rareș se descoperă nu numai ca soție de voievod, ci și ca o adevărată mamă a țării, care, prin rugăciune vie și milostenie, a alinat suferințele poporului, întărind viața duhovnicească a Moldovei. Susținând o cauză justă, accederea la tron a fiului ei, Constantin, binecredincioasa Doamnă a sfârșit de moarte violentă în 1553, fiind sugrumată din porunca ginerelui ei, Alexandru Lăpușneanu, soțul Ruxandrei, unica fiică  a voievodului Petru și a Elenei Rareș. 

Către sfârșitul epocii medievale, o altă figură aleasă a Bogdaniei și-a înscris numele între marile binefăcătoare ale Bisericii neamului: Doamna Ecaterina Cercheza, soția lui Vasile Lupu. De origine cercheză, crescută, probabil, în alte rânduieli și tradiții, Ecaterina a îmbrățișat cu sinceră dăruire religia țării pe care a ajuns să o ocârmuiască alături de soțul ei, integrându-se deplin în viața duhovnicească a Moldovei.

Cunoscută în evlavia poporului drept Doamna Ecaterina, ea și-a înțeles chemarea ca slujire a celor lipsiți și ca ocrotire a sfintelor lăcașuri. În capitala țării, Iași, această binecredincioasă doamnă a făcut danii însemnate Mănăstirii Golia, numită adeseori „Mănăstirea Doamnei” datorită genero­zității sale. A împodobit icoana Maicii Domnului cu aur și mărgăritare, iar ulterior a dăruit bisericii strane lucrate cu aleasă măiestrie la Constantinopol, mărturie a legăturilor culturale și spirituale ale Moldovei cu marile centre ale Ortodoxiei.

De asemenea, Doamna Ecaterina a purtat grijă și de Mănăstirea Hlincea, contribuind din propriile sale venituri la refacerea picturii murale, sprijinind astfel înnoirea vieții liturgice și frumu­sețea cultului divin. Râvna sa față de cele sfinte s-a arătat mai ales în vremuri de grea încercare pentru țară. Cronica amintește de faptul că, în anul tulbure 1653, când năvălirile străine au adus pustiire în Moldova, ea a răscumpărat din mâinile cazacilor un Liturghier ferecat în aur și argint, dar și o Psaltire care avea coperțile din argint, trimițând aceste odoare înapoi la Mănăstirea Dragomirna, de unde le luaseră prădătorii.

Astfel de gesturi de jertfelnicie, de generozitate descoperă dragostea ei profundă pentru casa lui Dumnezeu și dorința de a păstra neatinse bunurile sfinte ale Bisericii, împiedicând înstrăinarea lor. Prin milostenia sa neobosită, prin grija statornică față de sfintele așezăminte, Doamna Ecaterina Cercheza se arată nu doar ca o soție de voievod, ci ca o adevărată ocrotitoare a credinței și binefăcătoare a poporului dreptmăritor.

Citiți și: Doamnele Moldovei, candele de lumină și fapte bune