Durerea Bucovinei

Cunoscutul poet, prozator şi publicist Ion Beldeanu, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, a ajuns anul acesta la un al treilea volum (şi ultimul) din cartea Bucovina care ne doare, efect al nenumăratelor sale experienţe directe sau mediate cu realităţile românilor din regiunea Cernăuţi, „reţinând alte şi alte elemente edificatoare despre starea de fapt din zona în cauză“. Însumând articole privind situaţia şcolii şi a limbii române, manifestări publice (artistice sau de altă natură), viaţa de zi cu zi sub autoritate străină, persistenţa istoriei româneşti, tipărituri referitoare la istoria şi cultura încercate ale Bucovinei de ieri şi de azi, cartea este şi o dureroasă manifestare a trăirilor intermediate de care are parte autorul, lovit inexplicabil (şi fără vreo motivaţie) de interdicţia pătrunderii pe teritoriul Ucrainei. Spicuim de ici şi colo, începând cu un articol al lui Vasile Tărâţeanu, din care:

„Cititorul află că în Transcarpatia (regiune a Ucrainei situată în vecinătatea Maramureşului nostru) ungurii au ştiut să-şi câştige şi să-şi păstreze drepturile legitime ce li se cuvin, ca minoritate reprezentativă, în tot ceea ce se cheamă tradiţie, limbă, mod de manifestare, cultură, spiritualitate etc. Societatea de cultură maghiară «Transcarpatia», de pildă, are peste o sută de filiale în ţinut, rostul ei fiind tocmai realizarea drepturilor individuale şi colective ale etnicilor unguri“. Vasile Tărâţeanu „salută cele văzute şi consemnate în Transcarpatia, inclusiv faptul relevant că tricolorul ungar flutură alături de bicolorul ucrainean pe toate clădirile publice, enumerând factorii ce au condus la cuceririle înscrise de comunitatea maghiară, cum ar fi: solidaritatea, perseverenţa, dragostea pentru istoria, limba şi cultura proprie, înalta conştiinţă naţională, demnitatea etc.“, pentru a concluziona: „Pentru că ei şmaghiariiţ ştiu cum să câştige pas cu pas poziţii strategice în relaţiile cu majoritatea ucrainenilor din acea zonă, pe care, o dată obţinute, nu le mai pierd... ci, dimpotrivă, le consolidează transformându-le în cap de pod pentru noi cuceriri...“. La care Ion Beldeanu adaugă: „Conaţionalii noştri şi ai inimosului realizator al periodicului «Arcaşul» trebuie, într-adevăr, să se ruşineze, aşa cum îi ţintuieşte acesta acuzator, dar mai abitir ruşinea revine liderilor românilor nord-bucovineni, incapabili să renunţe la vanităţi şi ambiţii şi la tot ce-i dezbină şi continuă să-i dezbine“. Şi continuă pe aceeaşi temă: „Animozităţile existente, certurile şi nemulţumirile intervenite între timp nu fac şi nu vor face decât să erodeze unitatea existentă cândva şi care şi-a diminuat tot mai mult forţa şi atractivitatea. Şi fără o asemenea unitate, românii din nordul Bucovinei, şi nu numai, n-au cum să reziste în faţa presiunilor permanente ale neprietenilor lor, nu pot să-şi apere nici măcar puţinele avantaje sau drepturi câştigate şi, în nici un caz, să-şi perpetueze idealurile naţionale preluate (mai mult ori mai puţin) de la cei de dinainte, de la predecesori“.

Uneori, însă, regăsim şi câte o tuşă de optimism, ca în finalul de mai jos: „Trist este că discordia continuă să se extindă în rândurile fruntaşilor mişcării de renaştere naţională, ceea ce nu trebuie să ne mire şi nici nu trebuie să ne determine să devenim fatalişti. Acasă, adică aici, lucrurile sunt şi mai dramatice. Sentimentul că după această maladie a tranziţiei, sau cum s-o fi chemând, manifestată în tot spaţiul românesc din păcate şi care îşi are fenomenologia sa explicabilă, apele vor începe să se limpezească, să se aşeze, nu poate fi ocolit. Şi, când afirm acest lucru, gândul mă duce din nou la Porubnoe, în patrulaterul acela betonat şi bine păzit, unde mi-a fost dat să asist, la întoarcere, la un moment neaşteptat de aleasă vibraţie românească. Ne găseam, aşadar, în clădirea Vămii Porubnoe (rece ca un hangar), în aşteptarea infatuaţilor funcţionari ai vigilenţei, când un grup de conaţionali, sosiţi înaintea noastră, au început să cânte. Cântau cu patos melodic şi naţional, deloc exagerat, şi vocile lor plăcute se armonizau şi se completau impecabil, ca într-un autentic concert, pentru a nu avea curiozitatea să aflu că sunt membrii unui cor bisericesc de la Oneşti.

Dar la ora aceea trecută de miezul nopţii glasurile lor umpleau cupola betonată a incintei, îi dădeau viaţă parcă, şi sunetele se revărsau apoi dincolo de pereţii înalţi din sticlă, spărgând liniştea nocturnă, ca o adiere de speranţă şi cu o încăpăţânată încredere în luminile zorilor ce aveau să vină. Şi probabil vor veni...“.