Educaţie şi integrare: Tehnologismul şi învăţarea

Tehnologismul actual a invadat şi spaţiul nostru educaţional. Nu se mai poate preda dacă nu recurgi la instrumente, la mijloace de instruire, la calculator sau nu apelezi la schemele clamate de managementul performant. Profesorul modern îşi „încarcă“ lecţia cu numeroase mijloace de învăţământ, care mai de care mai noi şi mai sofisticate (suporturi multimedia, tehnici de transmisie „on-line“, artefacte didactice bazate pe noile tehnologii de informare şi comunicare). De multe ori, el se ascunde sau este „camuflat“ de instrumentele ce şi le pune în faţă. A fi dascăl modern înseamnă de multe ori să-ţi construieşti o „aură“ instrumentală, să te translezi înspre mecanic şi tehnologic, să devii „metodician“, să te bazezi pe înlocuitori, să dispari ca om.

Trendul invocat trebuie luat în seamă, încurajat, protejat. Nu se mai poate preda doar cu tabla şi creta. Nu se poate face abstracţie de ceea ce întruparea ştiinţei ne pune la dispoziţie. Cu o condiţie, însă: să nu fie uitat profesorul şi relaţia umană instituită între el şi elevii săi. Neglijându-se, de fapt, că actul paideic este, în primul rând, o relaţie umană ţesută în jurul cunoaşterii, spiritualităţii, atitudinii, credinţei. Că a face educaţie înseamnă să institui o legătură vie, naturală, concretă. Din păcate, unele evoluţii recente ne determină să ne punem nişte semne de întrebare. Asta ca să nu încurajăm utopii mai vechi conform cărora am putea învăţa la un moment dat doar prin conexiunea directă, prin fire, a creierului uman cu nişte generatoare de cunoaştere, care, instantaneu, ne-ar „încărca“ cu tot ceea ce ne trebuie (Doamne, ce-mi plăcea ideea când eram şcolar şi aveam mult de învăţat!).

Se ştie că psihologia şi pedagogia umanistă (girată în secolul trecut de nume mari, precum A. H. Maslow, C. R. Rogers, A. W. Combs, T. Cordon, G. I. Brown etc.) puneau mare preţ pe valori precum autonomia copilului, autodezvoltare, valorizarea sinelui, educaţia centrată pe elev, auto-actualizare etc. Şi mai presus de toate se atrăgea atenţia asupra rolului suportului afectiv şi motivaţional în procesul de învăţare. Ceea ce conferea un statut cu totul aparte contribuţiei profesorului.

În general, se propunea o umanizare a educaţiei pe baza următoarelor principii: a) punerea accentului pe latura formativă, iar nu pe însuşirea mecanică a cunoaşterii; b) valorizarea autodezvoltării prin cunoaştere şi asimilare, iar nu pe instruire din exterior; c) reactualizarea şi contextualizarea îndemnului socratic „cunoaşte-te pe tine însuţi“ în procesul de învăţământ; d) utilizarea nu numai a motivaţiei interioare a învăţării, ci şi implicarea activă a educatului în programarea procesului de învăţare; e) stimularea creativităţii, a spiritului critic împotriva tiparelor rigide şi a impunerii autorităţii în educaţie; f) umanizarea tuturor disciplinelor prin infuzarea lor ca elemente spirituale şi semnificaţii valoroase pentru om; g) accentuarea motivaţiei interne, crearea unor condiţii prin care învăţarea să se transforme dintr-o activitate obligatorie într-o muncă cu satisfacţii majore pentru individ. Printr-o astfel de poziţionare s-a încercat depăşirea mai vechilor (şi noilor!) polarităţi dintre învăţare şi joc, datorie şi plăcere, constrângere şi libertate.

Un atare curent nu prea a prins în deceniile care au urmat (cel puţin în învăţământul românesc). Au avut câştig de cauză mai degrabă topicile clădite pe asumpţiile tehnice şi metodice, pe strategiile de predare „inginereşti“ şi, mai nou, pe proceduri impersonale, pe formule manageriale sau administrative de asigurare a educaţiei. Cu alte cuvinte, pe aspecte mai degrabă formale decât de esenţă sau de conţinut (a se înţelege, prin neglijarea raporturilor instituite în învăţare, prin diminuarea ponderii umanului în relaţia educativă).

Diluarea relaţiei educative, prin „ecranarea“ acesteia de numeroase instrumente sau tertipuri procedurale (vezi, de pildă, cazul educaţiei deschise şi la distanţă) nu poate decât să conducă la o anumită degenerescenţă a educaţiei, la o de-subiectivizare a raportului de învăţare. Formarea autentică presupune co-prezenţă şi co-acţiune, întâlnire efectivă şi dezbatere, colaborare şi confruntare în generarea sau interpretarea cunoaşterii. Educaţia obligă la sprijin sau schimb afectiv, la imbold motivaţional, la dialog, trăiri, priviri. Că unele dintre secvenţele formării pot fi „mutate“ - prin tehnologic - înspre învăţarea de unul singur, pentru aprofundare sau aplicaţie, este cu totul adevărat. Însă a eclipsa concreteţea întâlnirii educative aproape în mod programatic, prin politici educaţionale anume creionate în acest sens - cu această evoluţie nu suntem de acord.

Profesorul trebuie să-şi păstreze statutul de vector energizator al elevului, de incitator al potenţialului lui, de co-regizor al traseului propus acestuia de înaintare spre valori. El este obligat să „butoneze“ ori de câte ori este nevoie pe „claviatura“ motivaţional-afectivă a elevului. Rezervorul afectiv, atât de important în cunoaştere, este o realitate ce apare şi poate fi antrenată cum trebuie doar in presentia, în întâlnirea efectivă dintre protagoniştii învăţării, în sala de clasă sau înafara ei. „Prelungirea“ rolului profesorului prin astfel de artefacte se cere a fi făcută cu precauţie, prezervându-se, pe cât posibil, dimensiunile naturale ale unei relaţii umane. Mijlocul tehnic trebuie să fie un fel de proteză, pentru a corecta sau perfecta o funcţie naturală (vezi cazul ochelarilor), şi nu un înlocuitor înşelător care nu mai are deloc funcţionalitatea „organului“ respectiv (vezi, prin contrast, cazul unui ochi de porţelan!).

Pledăm, prin urmare, pentru o complementare optimă dintre uman şi tehnic în procesul de învăţare, pentru o împletire justificată a funcţiilor adiacente celor două dimensiuni şi nu pentru o obnubilare reciprocă sau o prezenţă unilaterală a lor. E ca şi cum într-o biserică am avea cele mai performante mijloace de amplificare a sunetului, numeroase camere sau ecrane de vizualizare a ceremoniei, jocuri de lumini sau alte efecte scenice, dar preotul ar predica plictisit şi neînţeles, cântăreţii ar psalmodia fals, iar credincioşii ar aluneca în delăsare. Or şcoala - ca şi biserica - trebuie să-şi prezerve rolurile de repere valorice, de instanţe bine „înşurubate“ în real, dar care lucrează - pe termen lung şi în zarea valorilor ultime - în beneficiul omului, întru firescul şi naturalitatea lui!