Extensia amvonului

Acum 18 ani, mai precis în data de 7 februarie anul mântuirii 2005, apărea primul număr al ziarului Lumina. Cotidian ambițios, cu aspirații extinse încă de la început (deși apărea la Iași), ar fi fost singurul cotidian editat în provincie, dar cu destin național. A rupe inerția „marginii” (deși Iașiul numai margine nu e!), a da ora exactă în presă de altundeva decât de la București părea un lucru irealizabil. Dar așa cum multe dintre proiectele Mitropolitului/Patriarhului Daniel păreau de neconceput în desfășurarea imediată a evenimentelor, lumea s-a obișnuit până la urmă cu stilul acesta „herculean”, acceptând imposibilul ca posibil.

Așa s-a născut și a crescut Lumina printre oameni, risipind - pe cât i-a fost posibil - tenebrele de mai multe feluri. Dar în primul rând, a reușit să facă lumină în propria încăpere (newsroom), lucru dificil, știut fiind că nimeni nu e profet în țara lui. Cu toate acestea, la o înșiruire sumară, ar fi de observat câteva elemente care țin de bunele practici editoriale, și anume: abordarea tematicii jurnalistice în cheie realistă, evitând capcana tabloidizării; stilul neutru în relatări, cu un limbaj direct, accesibil; semnături „grele”, nume solide, dar și sumedenie de colaboratori; evitarea disputelor și a polemicilor păguboase; absența reclamelor. Și, nu în ultimul rând, ținuta grafică decentă, curată.

Toate acestea au calificat cotidianul Lumina la statutul de presă premium, verificată în timp, decentă, folositoare unui segment larg al cititorilor. Mai mult, păstrând o linie constant moderată, notorietatea și credibilitatea sa au sporit în timp. Așa a ajuns Biserica Ortodoxă Română să realizeze (în premieră printre suratele ei răsăritene) o extensie a amvonului, a predicației rapide și extinse. Desigur, ca orice tânăr de 18 ani (e vârsta majoratului, nu?), are și neîmplinirile sale, care țin tocmai de o excesivă prudență în a aborda anumite teme. Este, cu alte cuvinte, copilul cuminte al mass-mediei românești, tocilarul clasei, cel care are totdeauna cretă și burete la îndemână, nu pârăște pe nimeni și are un cuvânt bun pentru fiecare. Și asta în timp ce marile trusturi de presă se bat cu furie, cel mai adesea fără reguli, pe subiecte (și, implicit, pe rating și profit). Lumina stă în sfeșnicul ei, de serviciu la paza bunelor maniere mediatice.

Apoi oamenii care scriu, unii de talent absolut, alții chiar confir­mați în alte zări ale presei sau vieții intelectuale... Aici se simte o ușoară „înseriere”, pe alocuri un limbaj neutru (atât de neutru, încât apare riscul să nu mai comunice aproape nimic de reținut), o sfială de a apăsa puțin mai tare pedala cuvintelor sau a ideilor. Știu că Biserica este a tuturor, știu că ea adună acolo unde alții risipesc; mai știu că Lumina asta trebuie să facă: să adune, să întărească, să mângâie. Și, desigur, să informeze. Dar eu cred că acum, după 18 ani de creștere, de maturizare desăvârșită și de confirmare continuă a vocației sale de presă serioasă, și-ar putea permite lărgirea unor cadre de discuție, cu oameni atașați Bisericii și idealului mântuirii, care practică un alt tip de informare/misiune/cateheză decât cel din prezent în instrumentarul clerical. Mă refer aici la acel laicat asumat pe marginea marilor teme care sunt și ale Bisericii, intens dezbătute astăzi în societate: educație, noile tehnologii, bioetică, familie, cultură, arte în general. Mai multă vizibilitate a acestor vectori de influență în paginile ziarului, chiar sub forma unor seriale, cred că ar fi binevenită.

În rest, nu pot să nu apreciez, la adevăratele ei cote filiale, „reve­rența” făcută cu ocazia împlinirii a 90 de ani ai Patriarhului Teoctist (7 februarie 2005), înzestrându-i Biserica sa mult iubită cu acest mijloc de comunicare modern, a cărui lipsă chiar se resimțea la toate nivelurile de pastorație, comunicare, misiune. Așa fragil cum părea la început, Ziarul Lumina a rezistat, a sporit în intensitate, devenind acum o făclie de nestins a credinței într-un secol tenebros, obscur în intenții, ezitant în atitudini, nără­vaș și hedonist.