Familia din seminar

"Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire." (I Ioan 4, 8)

De la intrarea noastră în viaţă suntem învăţaţi cu dragostea. În limba greacă pentru a reda iubirea se folosesc patru termeni: "eros" (iubirea trupească), "sorge" (iubirea familială), "philia" (prietenia), "agape" (iubirea spirituală, iubirea supremă ce Dumnezeu ne-o poartă şi pe care trebuie să o dobândim). Mai întâi cea din cadrul familiei, apoi odată cu maturizarea noastră întâlnim iubirea prietenilor şi inevitabil ajungem să ne îndrăgostim şi la rândul nostru să ne formăm o "mică Biserică", aşa numeşte Sfântul Ioan Hrisostom familia. Atunci când spui "familie", primul sinonim la care te gândeşti este "dragoste". O familie adevărată este cea întemeiată din iubirea unuia faţă de ceilalţi, dar mai ales din dragoste pentru Dumnezeu. O astfel de familie a fost Sfânta Familie alcătuită din părinţii Ioachim şi Ana şi fiica lor, Sfânta Fecioară Maria. Acesta este modelul familiei supreme în Ortodoxie, spre deosebire de confesiunea catolică în care modelul suprem este "Sfânta familie" formată din dreptul Iosif, Sfânta Fecioară şi Pruncul Iisus. În zilele noastre acest model s-a pierdut. Familia nu mai este ce era odată. S-a uitat cu totul scopul primordial al acesteia: naşterea de prunci. De la un timp suntem martorii prăbuşirii pilonului principal al societăţii: familia. De ce se întâmplă acest lucru? În cea mai mare parte datorită feminismului radical ce a luat amploare în societatea contemporană. Femeia, în goana aceasta nebună pentru aşa-zisa egalitate, putem afirma că a mers mult prea departe, uitând să mai fie în primul rând mamă. Într-adevăr, a avut mult de suferit de-a lungul istoriei, dar aceasta nu este o scuză pentru faptul că majoritatea femeilor şi-au pierdut adevărata vocaţie. Femeia contemporană, din păcate, nu mai vrea să audă binecuvântarea dată de Dumnezeu încă de la zămislirea ei: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul" (Facere 1, 28).

De multe ori asistăm la dezbinarea familiei tocmai din această cauză: societatea contemporană a uitat de Dumnezeu. Majoritatea tinerilor nu mai acordă importanţa cuvenită acestei minunate instituţii: familia. Mulţi dintre noi o tratăm cu indiferenţă, cu atât mai mult când se pune problema Tainei Sfintei Cununii. Cei mai mulţi o primim din convenienţă, pentru a păstra obiceiurile. Alţii nici măcar nu vor să o accepte. Cât de trist! Părintele Dumitru Stăniloae spune despre această mare Taină (Efeseni 5, 32): "Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea de a reprezenta unirea duhovnicească dintre Hristos şi Biserică". Această unire duhovnicească de care vorbeşte părintele Stăniloae a fost lăsată de la început oamenilor: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Facere 2, 24).

Din fericire în lumea ortodoxă au existat dintotdeauna familii adevărate care au preferat să moară împreună decât să lepede adevărata credinţă. O astfel de familie a fost formată din preotul Montanus şi soţia sa Maxima ce au fost martirizaţi în anul 304, fiind înecaţi în râul Sava, iar Biserica noastră i-a trecut în rândul sfinţilor. Un alt model de jertfelnicie familială îl avem de la Sfinţii Martiri Brâncoveni care s-au jertfit pentru Hristos. Câtă dragoste, câtă nădejde întâlnim în aceste familii! Mulţumim lui Dumnezeu că şi în zilele noastre încă mai există astfel de familii jertfelnice, care adânc ancorate în credinţă mărturisesc şi propovăduiesc dragostea şi unirea conjugală în sânul Bisericii!

Nu putem atunci când vorbim despre familie să nu ne referim şi la sensul mai larg al acesteia. Toţi suntem o familie: indiferent de statutul nostru în societate, în ochii lui Dumnezeu suntem egali. Încă de la începuturile creştinismului oamenii se adresau unii altora prin apelativul "frate", fapt ce se păstrează şi astăzi în mănăstiri şi printre credincioşii evlavioşi. În Rugăciunea Domnească spunem "Tatăl nostru" - nu Tatăl meu!, şi există multe alte exemple de adresări la plural tocmai pentru a accentua faptul că toţi suntem uniţi în Hristos.

Adevărata vocaţie

O familie cu totul aparte se formează în seminar, acest adevărat laborator duhovnicesc, un făuritor de caractere. Tinerii care aleg să meargă la această şcoală sunt cei care răspund chemării harului Duhului Sfânt. Din păcate, în prezent, rar mai poţi întâlni printre noi, tinerii seminarişti, pe cineva cu adevărată vocaţie. Puţini urmăm sfatul Sfântului Apostol Petru: "Trebuie să vă întăriţi chemarea" (2 Petru 1, 10). De aceea, de foarte multe ori, Biserica are de suferit din pricina noastră. Marele teolog Antonie Plămădeală, vorbind despre vocaţie, spunea: "Vocaţia e chemare interioară. Ea vine din partea lui Dumnezeu. Cel care o are, o simte. Simte că e chemat să slujească, să se dăruiască, să împartă bunătate, blândeţe, să aducă linişte, să călăuzească pe calea mântuirii pe alţii". Asta presupune Taina Preoţiei, pe care într-o bună zi majoritatea nădăjduim că o vom primi. "Fără vocaţie nimeni nu poate deveni preot bun. Nimeni nu are nevoie de călăuze oarbe. De aceea e bine să se cerceteze omul pe sine, înainte de a păşi în preoţie". Câţi dintre noi am venit la seminar dintr-o chemare? Câţi dintre noi vom deveni preoţi? Doar Dumnezeu ştie.

Foarte mulţi, neînţelegând aceste lucruri, putem ajunge motiv de sminteală pentru aproapele nostru, şi "vai omului aceluia prin care vine sminteala" (Matei 18, 7). Fiind seminarişti, lumea ne asociază preoţilor, are alte aşteptări de la noi, aşteptări la înălţimea cărora din păcate unii nu se ridică. Cei care dorim cu adevărat să devenim viitori liturghisitori trebuie să ne pregătim temeinic, aşa cum spunea marele om de cultură, mitropolitul Antonie Plămădeală: "Pregătiţi-vă cât puteţi de bine, ca să fiţi sarea pământului şi lumina lumii. Vocaţia trebuie umplută. Trebuie să ştiţi să folosiţi fiecare minut". Cu toţii suntem viitori teologi. Fericitul Augustin spunea că "teolog e cel ce se roagă". Poate uneori nu dăm destulă atenţie rugăciunii, nu ne pierdem în ea, nu trăim în ea. Mântuitorul ne avertizează: "Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13).

"Un popor atât preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie"

Trăim într-o societate secularizată, care dintotdeauna s-a ghidat după fenomenul de turmă. Din cele mai vechi timpuri umanitatea a ştiut să imite. Am împrumutat de la alţii lucruri de prisos. Este momentul ca noi să tragem un semnal de alarmă. Generaţia noastră, din câte putem vedea, este foarte uşor de manevrat, de manipulat. Noi nu mai avem un cuvânt de spus. Trebuie să acţionăm. Simion Mehedinţi spunea că "un popor atât preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie". Doamne, cât de mult valorează poporul român! Noi, tinerii seminarişti, ar trebui să fim "lumina lumii". Ar trebui să fim candele ce ard zi şi noapte în vâlvătaie de foc. Trebuie să ne mărturisim credinţa prin fiecare gest, fiecare vorbă. Să avem grijă să facem doar binele, răul să nu se lipească de noi. Spunem că-L iubim pe Hristos şi totuşi nu o arătăm. Preferăm să fim căldicei. Ortodoxia înseamnă ardere, înseamnă topire în Hristos pentru aproapele. Întreaga noastră viaţă trebuie să ne-o dedicăm slujirii aproapelui, nu doar sacramental, ci mai ales în plan pastoral. Ca viitori preoţi, dar şi ca seminarişti trebuie să fim în stare să oferim alinare şi liman celor care au nevoie. De aceea este nevoie de catehizare, de un nou catehumenat pe care şi noi îl putem face. Începând de acum, de pe băncile seminarului, putem ajuta pe cei de vârsta noastră să cunoască Adevărul. Totul este să vrem, şi să iubim.

Totul se rezumă la iubire. Atunci când iubeşti necondiţionat simţi nevoia să faci bine, să dai înapoi ceea ce tu la rândul tău ai primit. Învăţând în seminar, suntem privilegiaţi. Aici nu doar acumulăm cunoştinţe, aici ne formăm ca persoane. "Acum este ceasul Bisericii una: ea trebuie să dea orientări creştine lumii noi care se naşte!" ("Avvenire", 12 ianuarie 1969, p. 136), spunea Atenagora, patriarhul ecumenic de la acea vreme. Iată, aceste cuvinte au o foarte mare rezonanţă şi în zilele noastre. Biserica Ortodoxă a fost şi va rămâne o busolă în labirintul acesta în care ne aflăm. Lumea este debusolată, caută un refugiu pe care mereu îl va găsi în ortodoxia pe care noi o reprezentăm. Să încercăm să ne mobilizăm forţele şi urmând îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos: "Mergând învăţaţi toate neamurile", să ne trezim din această reverie şi să începem să lucrăm întru ajutorarea celor din nevoi. Noi putem schimba ceva pentru ca "aşa să ne socotească fiecare om, ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4, 1).