Fericirea - între psihologia pozitivă şi vieţuirea în Hristos

Deşi „destinul uman nu e o invitaţie la fericirea de-a trăi“ - aşa cum observa Petre Ţuţea vorbind despre parcursul funest al omului, care „culminează în cimitir“, deoarece „ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim şi murim“ -, fiecare generaţie caută nostalgic paradisul (după titlul cărţii celebre a lui Nichifor Crainic). Omul este orientat de trecerea timpului şi de suferinţă către moartea trupească şi, poate că tocmai de aceea, îşi doreşte să fie fericit.

În vechime, idealul de fericire era proiectat aproape fără excepţie asupra fiinţelor supreme, de dincolo de lumea văzută. Zeii erau imaginaţi ca fiinţe fericite prin excelenţă, fiind vorba despre un atribut rezervat exclusiv acestora. Idolatria era întrucâtva o încercare de a diminua distanţa dintre zei şi oameni şi în privinţa fericirii.

Pentru a defini fericirea, mai toate religiile au proiectat în ordine telurică tot ce ţinea de perfecţiunea cerească şi invers. Chiar şi pentru poporul ales, fericirea era recunoscută într-o viaţă binecuvântată de Dumnezeu cu abundenţă materială, cu o poziţie socială respectabilă (dacă nu chiar înaltă) şi cu o familie numeroasă formată dintr-o soţie serioasă şi copii sănătoşi, toate acestea fiind înţelese ca o răsplată divină pentru teama arătată lui Dumnezeu şi respectul faţă de Legea descoperită de Yahweh lui Moise.

În timp, valorile care calificau fericirea au evoluat în funcţie de sistemul de interpretare ales. Dacă s-a optat pentru o abordare teologică (ca în cazul drepţilor şi profeţilor Vechiului Testament), fericirea a devenit un scop care privea relaţia cu Dumnezeu şi permanentizarea acesteia. Dacă, dimpotrivă a fost preferată înţelegerea fericirii în direcţia emancipării de „ipoteza divină“, aceasta a fost redusă la ceea ce poate oferi prezentul, lumea văzută, fiind confundată adesea cu plăcerea, altădată impusă cu forţa (ca în cazul hedonismului, al consumerismului şi al ideologiilor totalitariste).

Inclusiv încercările recente ale psihologiei moderne, care face din problematica fericirii principalul obiect de studiu, se situează pe linia antropocentrismului antic enunţat lapidar de Protagoras. „Omul este măsură a tuturor lucrurilor“, inclusiv a fericirii, pe care o poate dobândi realizând un echilibru între gândirea pozitivă şi cea negativă, independent de valorile personalismului divino-uman creştin. Fericirea este tradusă parcă în categorii electrochimice, conform cărora omul se confundă cu o baterie sau un acumulator, o entitate bipolară asemenea unui electrod. Îmbrăţişată aproape ca o religie de omul modern confruntat cu un sindrom depresiv acut, această încercare de soluţionare a problematicii fericirii îşi arată limitele prin faptul că nu reuşeşte să elibereze de sub tirania demonului întristării („însoţitoare a akediei“ â lâncezelii, după Evagrie Ponticul). Incapacitatea vine din asumarea la nivel psihologic a viziunii idolatre cu privire la fericire.

Abordarea teologică a fericirii conduce la împlinirea divină a umanului în Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu întrupat este idealul de fericire şi Cel care împlineşte pentru om acest ideal. Calea către fericire este Hristos, care asumă suferinţa şi moartea blând şi smerit. Jertfa Sa împlineşte lecţia sau programul fericirii redate în deschiderea Predicii de pe Munte (cf. Matei 5, 3-12; Luca 6, 20-23).

Ceea ce propune Hristos, prin Evanghelia şi modul Său de a fi şi de a muri, este concentrat în „Fericiri“, El fiind întruparea fericirii divine. Aceasta este dăruită în Iisus Hristos şi în Biserică (taina întâlnirii fericite între Dumnezeu şi umanitate) prin exersarea virtuţilor, în care un rol central îl au valori ca sărăcia/smerenia, umilinţa, blândeţea, preferinţa pentru dreptate şi pace, mila sau bunătatea, curăţenia sufletească, toate accesate ascetic şi încununate martiric. Nefericirea nu este rezultatul eşecului material, profesional, social şi personal, ci al lipsei de opoziţie la ispite şi al vieţuirii păcătoase. Iar eşecul de orice natură asumat duhovniceşte se face prilej de biruinţă asupra cauzelor nefericirii.

Pe de o parte, Mântuitorul arată că fericirea este netrecătoare şi nu se confundă cu starea indusă/asigurată efemer de prosperitate şi de succes, obţinute fie şi printr-un echilibru între valorile umane pozitive şi negative, echilibru instaurat egoist în om şi societate. Pe de alta, virtuţile conduc către un mod de a gândi şi de a fi care conferă încă de aici participarea la bucuria Domnului, dăruită deplin în viaţa de dincolo de moarte, unde nu este nici întristare şi nici suspin, ci fericire veşnică în comuniunea sfinţilor cu Unicul Sfânt.